Dmitri Voloşin
© Dmitri Voloşin, 2019
ISBN 978-5-4496-4703-0
Создано в интеллектуальной издательской системе Ridero
Prefață
Anul 2012, o seară de iulie. Deja este ora 23, iar eu încă stau în oficiu și deja de jumătate de oră, fără sens, trag o mapă cu rapoarte financiare dintr-un colț al ecranului în altul, gândindu-mă că mai bine ar fi s-o arunc în coșul de gunoi.
La 38 de ani eu aveam tot la ce visează orice mascul normal: soția iubită, doi copilași, o afacere prosperă și de succes (100 de angajați), mulți prieteni, apartament în centrul orașului, mașină, burtică de bere și, în genere, cum spunea un cunoscut de-al meu, nu eram ultimul om din oraș. Deja îmi realizasem ambițiile financiare, creative, sociale și de conducere, însă în interiorul meu, în locul senzației de victorie și mândrie, era pustietate.
De când mă țin minte, eu lupt. La început, pentru ca să supraviețuiesc într-un oraș străin, pe urmă a apărut «Simpals» și eu ani de-a rândul îmi petreceam serile și zilele libere la serviciu pentru ca ea să supraviețuiască și să devină o companie prosperă. După asta au fost desenele animate și eu m-am cufundat complet în creație, pentru ca să înving la 40 de festivaluri din întreaga lume. Și pe fundalul acestor lucruri, eu luptam pentru fericirea familiei mele, pentru că soția suporta cu greu caracterul meu complicat și, în fiecare trimestru, își făcea bagajele, având intenția fermă de a deveni, în sfârșit, fericită…
Și acum, când s-au calmat spiritele, nu știam ce să fac mai departe.
Goana după bani nu-mi mai era interesantă, studioul de animație lucra independent, bețiile zdravene cu prietenii nu mă mai făceau fericit, iar relația cu femeia iubită, în genere, ajungea în impas. Pe lângă asta, în ultima vreme, mă chinuia hipertonia moștenită de la tata.
Stăteam și mă gândeam că viața mea este plictisitoare, neinteresantă și s-a transformat într-un proces în care corpul bolnav și spiritul lenos mor încet. Asta dura deja de jumătate de an. Și nu-mi venea nicio idee cum să mă salvez, cum să-mi schimb viața pentru ca să-mi reapară entuziasmul și scânteia din ochi.
Gândurile mele au fost întrerupte de iconița sărindă de la Skype.
Oftând, am deschis mesajul:
c.sevciuc
https://www.trilife.ru/reports/report.php?id=2247
e nevoie să-nveți a înota, alerga și mergi cu bicicleta
Nepăsător am dat click pe link, neștiind că acest click îmi va împărți viața în două jumătăți. Acesta era un raport despre parcurgerea Ironman1. Citindu-l, am rămas surprins. Am mai citit o dată. Încă neînțelegând că sunt molipsit, fără șanse de vindecare, am început hapsân să citesc rapoarte de-a «oamenilor de fier». Oameni simpli, la fel ca mine, care au putut să depășească fără oprire 4 kilometri de înot, 180 de kilometri pe bicicletă și, la desert, 42 de kilometri de alergare.
În acea noapte nu am plecat acasă, iar spre dimineață, cu ochii roșii, nu puteam să mă gândesc la nimic altceva decât la faptul că-mi trebuiesc, urgent, adidași. Uite așa totul a și început. Din acea zi au trecut cinci ani și eu nu mai sunt acel grăsulean trist cu hipertonie și ochii stinși. Viața mea s-a schimbat complet.
Am alergat zeci de maratoane, am trecut în lung și-n lat pustiuri, lacuri înghețate, m-am cățărat în munți, am înotat râuri, strâmtori și canale, m-am scufundat în adâncime, n-am respirat, am suimranat2, triatlonat3, am participat în campionate ale lumii – pe scurt, am devenit om de fier. A fost greu, dar mi-a reușit să molipsesc de dragoste pentru sport zeci de prieteni și cunoscuți, care, la rândul lor, i-au făcut dependenți de mișcare pe alte sute de prieteni de-ai lor. Noi, împreună cu echipa Sporter, am organizat Maratonul Internațional Chișinău și alte zeci de evenimente sportive.
Sutele de ore de antrenament petrecute cu mine însumi, asemănătoare unor ore de meditație, m-au schimbat mult. Am devenit mai liniștit și mai încrezător, am învățat să-mi ascult corpul, să fiu aici și acum. Asta imediat s-a reflectat și asupra relației de familie: acum, eu și soția suntem de nedespărțit. Cu toate că ea uneori nu agreează activitatea mea sportivă.
Însă, desigur, viața mea nu a devenit ideală. Ea s-a transformat într-o luptă. Cea mai mare satisfacție o primesc atunci când, după încă o nebunie, eu mă întorc acasă, sub scut sau pe scut (asta mai puțin contează), îmbrățișez oamenii dragi mie, mă întind cu ei pe canapea și îmi permit să fac totul ce-mi bate prin cap. Mănânc și beau ce vreau, uit de lucru, mă distrez cu copiii, cu femeia iubită, cu prietenii. Doar atunci eu savurez viața.
Însă peste ceva timp, începe să mă mustre conștiința. Încep să mă simt inconfortabil din cauza trândăviei și făcutluidenimic – și iată deja planific următoarea aventură, încep să mă antrenez. Din nou un regim sever, dietă, restricții, iar în față am un singur scop – să alerg pe Baikal, să urc pe Mont Blanc, să devin Ironman, să înot Gibraltarul, să nu respir șapte minute și așa mai departe și așa mai departe și așa mai departe…
Eu mă simt inconfortabil în zona mea de confort. Pentru mine, ea este o pauză scurtă între lupte. Nu știu de ce, dar Dumnezeu m-a creat așa, încât eu mă simt fericit doar atunci când, prin chinuri, îmi ating scopurile. Cu ce l-am supărat pe Cel de sus în viețile trecute, eu nu știu, dar în viața asta sunt nevoit să-mi car piatra pe munte până la sfârșit…
Însă cel mai important lucru ce-mi dă forță să înaintez este încrederea că, cineva obosit de viață, seara târziu, întâmplător va da peste unul dintre rapoartele mele și viața lui se va schimba.
Marathon Des Sables
Când începi să alergi, nu știi unde, într-un final, te va duce acest viciu. Nici măcar nu-ți imaginezi.
Acum patru ani, după primul meu antrenament, în care eu eroic am alergat doi kilometri, m-am simțit un reprezentant tipic al planctonului de oficiu – gras, gâfâind, uluit de durerea de genunchi. Cea mai importantă realizare sportivă la acel moment – m-am dat pe un tobogan de apă în Turcia. Dacă atunci cineva mi-ar fi spus că peste doar patru ani eu mă voi duce în Sahara și voi alerga pe nisip 250 de kilometri – nu l-aș fi crezut în ruptul capului!
Dar timpul trece și, după primul antrenament, vine cel de-al doilea, al zecelea… Și iată deja alergi cinci kilometri, zece, semi-maraton4, maraton5, «Half Ironman»6, «Ironman», «Comrades»7, «Otillo»8, «Rubicon»9. Această listă incompletă este bine cunoscută multor amatori ai curselor de alergare. Și văzând la sfârșitul listei puncte de suspensie, înțelegi că acea persoană avea dreptate acum patru ani. Pentru că următorul în listă este marele și groaznicul…
Marathon des Sables (MDS, Maratonul de nisip). Acesta este un ultramaraton de șase zile prin Sahara, pe o distanță de 250 de kilometri. MDS este considerată una dintre cele mai complicate competiții de rezistență din lume.
Și anume cu asta el cucerește, anual, atenția a sute de nebuni.
Marathon des Sables a fost inventat de francezul promoter de concerte Patrick Bauer. În anul 1984, el a parcurs Sahara singur, depășind 350 de kilometri în douăsprezece zile.
Primul start oficial Marathon des Sables a fost dat în anul 1986, în Maroc. Atunci, la linia de finiș au ajuns 23 de participanți. Iar în 2017, la start s-au aliniat în jur de 1300 de persoane –