toată silința să îl convingă să nu își pună planul în aplicare, dar Nicholas ar fi refuzat să îl asculte. Își dorea să evite acel motiv de ceartă. Era mai bine să-i ceară iertare decât să-i ceară permisiunea…
Nicholas traversă holul și intră în salon. Nici urmă de sora lui. Devenea din ce în ce mai neliniștit. În afară de părinți, numai pe ea o mai putea întreba despre călătoria în timp. Notițele ei din jurnalul mamei sugerau că și ea făcuse acest experiment. Mai mult ca sigur, Elizabeth urma să sosească în curând. Poate că ar trebui să călărească puțin ori să se plimbe de-a lungul plajei, până la stâncile din zare. Dar nu credea că asta îl va ajuta în vreun fel. Totuși, ieși pe ușă cu gândul să facă ceva. Orice. Trebuia să găsească o soluție, ca timpul să treacă mai repede până la sosirea lui Elizabeth.
Nicholas se grăbi afară și oftă ușurat când văzu o trăsură apropiindu-se pe drumul lung și îngust. Sora lui urma să urce treptele de la intrare foarte curând, iar el putea în sfârșit să o întrebe tot ce voia. Putea să o aștepte chiar acolo, pe scări, sau să intre înapoi în salon. Nu știa sigur care opțiune ar fi fost mai bună. În loc să ia o decizie, coborî treptele și se îndreptă înspre stânci. Elizabeth urma să îmbrățișeze întreaga familie și nu va avea timp să stea în loc de dragul întrebărilor lui.
Mai că îl mâncau palmele de nervi. Nicholas grăbi pasul, apropiindu-se din ce în ce mai mult de stânci. Când ajunse la margine, se opri și se uită în zare, la valurile care se spărgeau la mal. Priveliștea era superbă. Magnifică. Nu se mai sătura de ea. Aici era casa lui, atunci și întotdeauna. Dar conta cumva dacă era secolul nouăsprezece sau douăzeci și unu? Putea oare să își părăsească familia?
– Ce faci în pustietatea asta? se auzi un glas de femeie.
Fusese atât de pierdut în gândurile sale, că nu auzise pe nimeni apropiindu-se. Nicholas se întoarse și o zări pe mama sa.
– Regreți vreodată?
– Ce să regret?
Alys, Ducesa de Weston, își lăsă capul să cadă ușor într-o parte. Lumina soarelui îi făcea părul și mai auriu.
– Că ți-ai părăsit familia. Că nu i-ai mai văzut pe ai tăi niciodată. Ca să vii aici… pentru tata.
– Dragul meu băiat, zise ea cu blândețe și păși înspre el.
Îi atinse obrazul cu degetele.
– Nu regret nimic. Locul meu e aici. La urma urmei, dacă nu l-aș fi cunoscut pe tatăl tău, nu v-aș fi născut pe tine, pe fratele tău și pe sora ta. Cum aș putea să regret asta vreodată?
Nicholas dădu din cap aprobator.
– Cred că poți să zici și așa…
– De unde ți-a venit ideea asta?
Ridică din umeri, stânjenit.
– De nicăieri… de peste tot. Mă simt pierdut și nu sunt sigur încotro mă îndrept ori ce vreau de la viață.
– Cred că e un lucru normal. Dacă un om nu se îndoiește de alegerile sale cel puțin o dată în viață, înseamnă că nu trăiește cu adevărat.
Își trecu degetele prin părul lui.
– Nu te teme. După o vreme, îți vei găsi drumul. Cu toții facem asta la momentul potrivit.
Nicholas îi zâmbi. Din când în când, mama lui îi dădea sfaturi profunde. Nu știa sigur dacă acest lucru se întâmpla pentru că ea venea din alt timp sau din alt loc. Nici nu conta. Pentru el, ea era mereu înțeleaptă. Și totuși, nu i-a spus de ce îi pusese această întrebare. Dacă i-ar fi mărturisit că se gândea serios la o călătorie proprie în timp, ea s-ar fi emoționat prea tare. Atunci, nu ar mai fi putut pleca deloc. Nicholas urâse mereu ideea de a-și dezamăgi mama. Ea însemna prea mult pentru el. Mama lui era unul din motivele pentru care nu era sigur că putea duce planul la bun sfârșit.
– Presupun că ai dreptate…
– Întotdeauna am, răspunse ea. Acum, haide. Vino cu mine. Am văzut că trăsura surorii tale a sosit acum puțină vreme. Mă întorceam acasă când te-am observat stând aici, singur. Vino cu mine, să îi întâmpinăm pe ea și pe Jack.
Îi oferi brațul mamei sale și porniră împreună pe poteca ce duce la casă. Elizabeth și Jack erau deja înăuntru. Spera ca sora lui să dorească să poarte o discuție cu el. Voia să știe mai multe despre oglindă și despre cum putea să o folosească pentru călătoria în timp. Poate că era o idee nechibzuită, dar nu mai voia să fie băiatul mamii cel ascultător.
Ajunseră în dreptul casei, prin grădină. Din salon se auzeau râsete. Își făcură intrarea împreună. Elizabeth stătea așezată pe un scăunel, lângă soțul ei. Tatăl lor, James, Ducele de Weston, stătea în picioare în capătul celălalt al camerei. Christian era așezat lângă scăunelul surorii sale.
– Aici erați!
Elizabeth se ridică și își îmbrățișă mai întâi mama, apoi fratele.
– Unde ați fost până acum?
– M-am plimbat, răspunse el. La fel și mama, fiindcă ne-am întâlnit pe drumul care duce la stânci.
Nicholas se desprinse din îmbrățișarea surorii sale.
– Dar nici voi nu v-ați grăbit. Am crezut că veți ajunge mai devreme.
– Am mai făcut niște opriri pe drum. De ce? Ți-a fost dor de mine?
Buzele ei se prefăcură într-un zâmbet ștrengăresc.
– Puteai să vii în vizită, știi?
– Recunosc, mi-a fost dor de tine, recunoscu el. Și ai dreptate. Puteam să te vizitez. Voi face asta data viitoare.
Nicholas se îndoia că putea să o întrebe pe sora lui ceva important de față cu toată lumea. Trebuia să aștepte până ce rămâneau singuri. Între timp, va răsfoi jurnalul mamei sale, pe care îl lăsase aruncat pe pat, în camera lui. Spera ca mama lui să nu îl caute ca să își completeze notițele. Voia să îl citească fără să fie întrerupt. Dar, pentru moment, va petrece timp cu familia lui. Va avea timp să se îngrijoreze cu privire la viitor și mai târziu.
CAPITOLUL DOI
Nicholas citise pe de-a-ntregul jurnalul mamei sale. Îi luase aproape toată noaptea ca să treacă prin tot ce scrisese ea. Ar trebui să se ducă la culcare, dar servitorii se vor trezi curând și, în plus, avea destule pe cap ca să poată dormi liniștit. Sora lui va mai dormi probabil o oră în plus. Ar putea merge la călărie puțin, dis de dimineață, și când se va întoarce, poate că sora lui va dori să îi vorbească. Dacă ar încerca să o abordeze înainte ca ea să doarmă destul cât să se odihnească, s-ar putea chiar să fie atacat fizic. Pentru că ținea ca toate părțile corpului său să fie atașate de el, se va abține de la a face un lucru regretabil.
Odată ce luă această hotărâre, se îmbrăcă fără ajutorul valetului său și coborî pe trepte. Când ajunse la parter, mai că dădu peste tatăl lui. Nicholas făcu un pas în spate înainte ca cei doi să se ciocnească.
– Scuză-mă! zise Nicholas. Sunt cu capul în nori. De ce te-ai trezit așa devreme?
Tatăl lui, James – Ducele de Weston – zâmbi. Ochii lui erau de un albastru odihnit. Probabil că se trezise și mai devreme decât bănuia Nicholas. Până și părul său brunet era pieptănat perfect și nicio șuviță nu era nelalocul ei. Probabil că valetul lui se trezise cu multe ore înaintea sa.
– Eu ar trebui să te întreb asta. Tu nu te trezești niciodată așa devreme. Unde te duci?
– M-am