să o folosești pe cea dintr-un loc cu apă stătătoare pentru că era mai probabil să nu fie curată sau să aibă vreun gândac. Bineînțeles, puteam să-mi fi amintit înainte să beau. Continua să mă mănânce tot corpul, deși mai puțin decât înainte. Simțeam junghiuri în coapsă și, când m-am uitat să văd dacă am vreo lovitură, am văzut o lipitoare lipită de piciorul meu pentru a-mi bea sângele. Era ca un fel de melc, poate mai subțire. La început m-am speriat, apoi am reacționat și m-am gândit cum să o îndepărtez. Dacă îmi aduceam aminte bine, lipitorile se dădeau jos arzându-le. Am scos bricheta și i-am dat cu flacăra până s-a ghemuit. Am profitat de moment și am dezlipit-o cu briceagul. În locul ei aveam acum o pată roșie, o picătură de sânge se scurgea pe margine. Am ars vârful briceagului cu bricheta și mi-am cauterizat cu grijă rana. Habar nu aveam dacă lipitorile puteau să infecteze rana pe care o făceau sau nu și preferam să nu mă risc. M-a durut atât de tare încât a trebuit să fac mari eforturi pentru a nu țipa din toate puterile. Mi-am examinat tot corpul în căutarea alteia, dar aceea era singura. Acum aveam pe picior gravată la foc forma vârfului de la briceag. Urma să mi se formeze o bășică urâtă. Poate nu ar fi trebuit să fac așa o prostie.
Lenea a pus stăpânire pe corpul meu și m-am decis să-mi iau dimineața liberă. Atâtea emoții una după alta oboseau; eram distrus și îmi simțeam corpul foarte greu. Am căutat un loc cu umbră și, când m-am uscat, m-am îmbrăcat și tricoul din rucsac pe care îl cumpărasem ca amintire din Namibia, l-am folosit pentru a-mi acoperi capul și fața, ca să evit multitudinea de insecte enervante care acopereau țărmul. Înainte să mă întind, am observat un arbust aproape de mine. Văzusem mulți ca acesta, cu fructe frumoase de culoarea carminului, cu mici semințe albăstrui13. Oare aș putea să mănânc așa ceva? Am strivit câteva furnici confuze pe care nu reușisem să le scutur de pe haine. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de o stare de somnolență, oboseală, iar căldura și umiditatea se așterneau cu greutate asupra mușchilor și voinței.
O împușcătură, după care o rafală a unei arme automatice, mai multe împușcături. M-am ridicat dintr-o săritură. Se auzeau pe celălalt țărm al râului, deși din depărtare. Acum chiar că nu era imaginația mea, urmau să mă găsească în orice moment. Brusc am conștientizat din nou că situția în care mă aflam nu-mi permitea să mă relaxez; a nu avea toate simțurile într-o alertă permanentă însemna o pieire sigură.
Am strâns repede toate lucrurile, am băgat tricoul în rucsac, mi-am pus șosetele și papucii și am luat bățul. Mai erau încă ude, dar în acel moment nu aveam timp să observ acele detalii. Am decis că cel mai bun drum pentru a ajunge undeva era să continui pe albia râului, dar totuși mi se părea foarte periculos să merg pe marginea râului, așa că am intrat în pădure din nou pentru a încerca să trec neobservat printre frunziș și să merg patru sau cinci metrii în paralel cu râul. Era o lume închisă în care, privind în orice direcție, nu găseai altceva decât un zid verde fără de nepătruns și fără ieșire. Vedeam cel mult trei sau patru metrii în fața mea. Curând am lăsat râul în urmă și, din nou, eram pe un drum spre nicăieri.
Am mers într-un ritm câteodată mai repede și altădată mai încet toată după-amiaza cu puține momente de odihnă. Doar cele necesare pentru a-mi recăpăta respirația și a încerca să ascult dacă se mai aud din nou împușcături. A trebuit să suport sunetul permanent al pașilor mei asemănător cu cel produs când calci într-o baltă și sporadici cârcei la gamba piciorului. Frunzișului se îndesa din când în când, cufundând în umbră unele locuri. Erau țânțari pe peste tot care mă hărțuiau într-o luptă fără sfârșit. Câteodată îmi aminteau de avioanele kamikaze japoneze din Al Doilea Război Mondial, care se aruncau asupra țintei fără să le pese de propriile vieți. Țânțari erau la fel; se aruncau asupra corpului meu încontinuu fără să-i intereseze prăbușirile provocate de loviturile mâinilor folosite pe post de apărare aeriană. Unii erau atât de mari încât păreau mai degrabă bombardieri uriași decât avioane de vânătoare. Simpla lor prezență producea teamă inamicului. Când vedeam că se apropie mă încordam imediat, pregătit să-i evit. Mereu era unul căruia îi era foame și aveam nenumărate înțepături pe brațe și pe picioare, în locurile în care hainele nu îmi acopereau corpul. Câteva erau chiar peste înțepătruile produse de furnici când m-am trezit. Era o luptă pierdută înainte să înceapă, o luptă banală, zadarnică, inutilă, pentru că ei nu se sfârșeau și eu eram din ce în ce mai obosit. Mă deranjau atât de tare încât am decis să-mi acopăr părțile descoperite cu pământ umed, formând o barieră de nepătruns pentru ei. Acea idee fugară m-a salvat. Era incomod să mă mișc, mai ales când se usca, dar mai rele erau atacurile continue. Datorită acestui truc am putut uita pentru o vreme de insectele implacabile și, chiar dacă nu am ieșit victorios, am câștigat un moment de răgaz. În plus, am obținut surprinzătorul efect de a nu mai avea mâncărimi în locurile pe unde trecuseră furnicile. În sfârșit puțin noroc.
Nu încetam să observ totul în jurul meu, aveam permanenta impresie că cineva mă urmărește, că eram din ce în ce mai încolțit într-o pădure fără limite. Mi se părea că aud chiar pași și voci în spatele meu sau că văd fețe trecătoare de gherile privindu-mă cu ferocitate de printre copaci, supravegându-mă în mod constant. Adevărul este că nu am reușit să văd pe niciunul clar, nu am putut vedea nici măcar o urmă a prezenței lor prin zonă. Aveam impresia că arborii se îndoiau asupra mea, capturându-mă din ce în ce mai mult într-o celulă de lemn viu. Nu știam dacă o luasem razna sau ce se întâmpla, dar trebuia să reușesc să mă calmez pentru a putea supraviețui în această pădure necunoscută și mortală.
În această dementă rătăcire, am dat peste un spectacol înfricoșător. Ceea ce părea o familie de primate, de mărimea unui cimpanzeu sau asemănător, zăceau într-o poiană fără mâini, labe și fără capete în mijlocul unei băltoace de sânge uscat și înconjurate de o mulțime de muște și tot tipul de insecte și animale necrofage. Duhoarea care venea de la ele era insuportabilă și nu am putut să evit voma care urcase imediat pe gât. Am prins curaj și m-am uitat din nou. Două păreau adulte și una mai mică. Nu părea să fie niciun pui printre ele, nu știam dacă nu este niciunul pentru că l-au capturat, pentru că nu aveau pui sau pentru că l-au luat pentru al vinde pe piața neagră. Știam că anumite părți ale animalelor se vindeau foarte bine pe post de afrodisiace în țările asiatice: coarne de rinocer, oase de tigru și lucruri de genul ăsta. Poate era vorba de așa ceva. Am decis să mă îndepărtez cât mai repede posibil de acel loc blestemat. Această descoperire nu numai că a demonstrat din nou cruzimea umană, dar m-a și făcut să-mi dau seama că umblam prin zone frecventate de braconieri, mai mult ca sigur puțin prietenoși cu străinii.
Eram prea afectat de tot ce se întâmpla. La un moment dat am simțit un puternic cârcel la gamba piciorului drept care m-a făcut să mă opresc ca să-l întind în timp ce strângeam cu forță din dinți din cauza durerii și mă zvârcoleam pe jos. A trebuit să stau jos o lungă perioadă de timp înainte să mă pot mișca din nou și m-a deranjat încontinuu tot restul zilei. De multe ori am crezut că se întorcea cârcelul și a trebuit să mă opresc ca să-mi întind piciorul. La începutul serii eram complet epuizat și nu avansasem prea mult datorită ritmului lent cu care eram obligat să merg. Mai presus de toate picioarele erau epuizate de atâta mers, genunchiul și gamba mă dureau și aveam labele picioarelor ca și adormite. Privind dintr-un punct de vedere pozitiv, dacă scăpam de situația asta aș fi scăpat de începutul de burtă care se ivea din cauza berii. Tot era ceva. Nu puteam să-mi pierd simțul umorului, m-ar fi putut salva. Era singurul lucru pe care îl mai aveam, simțul umorului și pofta de viață. Elena, aș face orice pentru o îmbrățișare a ta, pentru zâmbetul tău! Sau pentru o farfurie din mâncarea aceea delicioasă pe care o preparai!
M-am așezat pe un trunchi căzut și am mâncat toate gutuile pe care le mai aveam și am băut o înghișitură mare de apă. Mai aveam doar