zilele trec si eu, imbatranesc si-mi pare rau”. In viata lui el n-a gustat nici o pilula pentru careva boala si n-a suferit de boli. Cand fuma, il mai auzeai tusind, dupa ce a lasat fumatul, era totdeauna sanatos. In ultimii ani nu mai putea sa cante la vioara, ii tremurau degetele si era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creerul lui era mereu antrenat.
– Dragostea catre oameni este o limba pe care surzii o pot auzi si orbii o pot vedea, – zicea el.
Doar sunt oameni diferiti.
– Dar sa stii, fiica mea, chiar si printre ghimpi se nasc trandafiri – imi zicea el. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie sa suporti spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins. Tatal meu a avut o viata zbuciumata, continutul careia cuprinde o ironie amara. Soarta l-a zbuciumat si impins in multe locuri, alergand dupa sperante irealizabile. Si, acum, privind pietrele funerare de pe mormant imi fac grele impresii despre ei, parintii nostri, Ion si Marioara. Aici se reintorc amintirile despre ei. Din suflet a izbucnit un bocet cu adanci suspine.
La scoala
La scoala ma pornisem inca de cand ma tin eu minte cu tatal meu de minuta. Aveam poate vreo 3 ani de zile cand mergeam cu tatal la scoala din sat. El era profesor de matematica. Buneii mei decedasera si, mama ocupata de multe griji gospodaresti, n-avea cu cine ma lasa acasa. Deaceea anii mei de scoala s-au inceput in ultima banca in clasa, unde ma aseza tatal meu. Aici eu puteam sa ma ocup сu desenul, constructii din diferite obiecte, cu lucrul manual, puteam sa cos la papusele mele diferite hainute, dar cu timpul trageam atentia la temele ce se petreceau la lectie. Unii elevi nu-si pregateau cuviincios temele pentru acasa si atunci profesorul repeta iarasi si iarasi temele si, de multe ori tatal imi tragea atentia si ma intreba si pe mine cateceva. Din zi in zi, eu invatasem alfabetul, stiam sa socotesc, deaceea la 1 septembrie 1939—1940 eu am plecat la scoala cu un an mai inainte. Primul an am invatat la romani cu alfabetul latin. Dar in anul 1940 au venit sovieticii si am repetat anul scolar cu alfabet chirilic. Imi aduc aminte eu, eleva in clasa 1, invatam profesorii noi veniti alfabetul chirilic. Aveam asa o insarcinare de la tatal meu, era deacum angajat director la scoala din Cascalia. Incurind s-a inceput razboiul si tatal a plecat la front.
Prima mea invatatoare a fost domnisoara Diamanta. Eu o iubeam foarte mult, mie mi se parea ca era cea mai frumoasa, mai splendita din toata lumea. Cred ca eram sirguincioasa la invatatura, fiidca ea ma lauda mereu. Caietelele mele erau exemplare imi placeea sa scriu caligrafic. Imi aduc aminte de prima poiezioara: “Catelus cu parul cret, fura rata din cotet, el se jura, ca nu fura, dar l-am prins cu rata-n gura. “In afara de lectii, ea ne invata jocuri si dansuri. Pe atunci, nu erau ca acuma aparate de fotografii, s-a pastrat numai una, cand jucam un joc care se numea “Ciuleandra”. Elevii erau imbracati in haine nationale.
Pe acele grele vremuri nu aveam nici caiete pe care sa scrim, scriam lectiile pe o placuta de gresie inramata cu un creion de gresie. Placuta avea o suprafata de 25 cm. patrati si deaceea mereu stergeam ce scriam, fiidca aveam prea putin loc. Necazul cel mai mare era ca, daca scapai placuta jos, ea se spargea si pentru aceasta trebuiai se primesti pedeapsa. Pedeapsa era aranjata intr-un colt de clasa. Pentru o mica invinuire trebuia sa stai in genunchi cu mainile in sus pe graunte si coji de nuca, dar si mai dureros era cand, cu mana ta, trebuia sa aduci din curtea scolii o varga de liliac, cu ajutorul careea invatatorul iti croia cateva vargi la palma, pana cand iti ieseau besici si atunci tineai bine minte cum sa te porti la scoala.
Inspaimantata, priveam mainile lui Petrica, vecinul meu de banca, vedeam varga suierind in jos, aproape mai repede decat o puteam urmari cu ochii, si lovind taios pe centrul palmei, unde pielea era mai sensibila. Palma se inrosi imediat, urmatoarea lovitura venea la inchietura degetelor unde era si mai dureros, si ultima, la virful degetelor, unde Dumnezeu daruise cele mai multe simturi.
Inca 3 lovituri si la mana cealalta. Urmarind, eu inchideam ochii atat de strans, mie mi se parea, ca si cum mie mi-ar fi ars carnea cu ferul rosu pana la os. Inainte ca durerea sa se fi raspindita veni alta lovitura, apoi alta, imi infipse dintai in buza de pe jos indignata de nedreptatea situatiei intr-o stare de frica si uluire totala. Mi se parea ca eu insusi sufar aceea durere si injosire.
Eu imi indeplineam sarcinile scolare cu cea mai mare raspundere, in caz contrar, stiam ca acele lovituri cu varga de liliac vor besica si palma mea. Nu, nu se poate asa ceva dar, ma gandeam eu, dar si sa poti trai in chip de salcie plangatoare, tot nu era cazul. Eu aveam putina mindrie de a fi scolarita exemplara.
Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de asa pedeapsa. Pe atunci pedeapsa de catre invatator era un lucru obisnuit si necondamnat. Parintii copiilor erau prea ocupati cu treburile gospodaresti, deaceea ei dau voie la invatatori: Sa-l pedepsesti, domnule profesor, numai sa faci om din el-se adresau parintii.
Cu drag pastrez doar amintiri placute despre primii ani de scoala, eram tantuiti toata ziua in bancile incomode care ne deformau coloana vertebrala, ele erau vopsite cu culoare neagra. De fiecare data intilneam blanda si draga noastra invatatoare. Eram foarte nerabdatoare, inima imi batea cu putere cand se ivea ea in clasa. Arata ca o zina cu chip de inger, cu glas duios, cu ochii albastri ca seninul cerului si cu parul auriu ca spicele graului. Noi, micutii, eram ca puii de rindunica raspinditi pe cer, dar ea cu blandetea si dragalasia ei ne-a adunat intr-un colectiv si ne-a condus primii pasi spre lumina, cu mana ei plapinda ne conducea condeiul din mana noastra tremurinda. Primii ani de scoala sunt o perioada a descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaste, de a intelege si invatatorul ii inzestreaza cu mijloace de a invata, de a dezvolta tot ce e dat de la Dumnezeu. Da, primul dascal e dator sa dobindeasca buna cunoastere a capacitatii si interesele fiecarui elev. Acum eu citesc autobiografia scriitoarei engleze Agatha Cristiei, si ma mir cat de fericata i-a fost copilaria si cate lipsuri am avut eu in copilarie. Parintii ei aveau posibilitati sa-si aranjeze odrasla la diferite niveluri: limbi straine, muzica, inot, calarie, desen, lectii de dansuri, lectii de buna maniere in societate, s. a. In cele din urma, daca fiecarui copil i se ofera mediu potrivit, inconjurarea necesara si profesorul poate crea o atmosfera placuta spre intocmirea rapoartelor de activitate.
Nu mai puteau visa copiii de apoi la invoelile elevilor de astazi: sali de clase cu mobilier adecvat, bucatarie dotata dupa standarte de inalta calitate. Scoala de azi bineficiaza de sali de sport, biblioteca scolara sta la dispozitia elevilor sai.
As vrea sa m-auzi acolo in ceruri: “Ce cuvinte sa-ti spun, draga invatatoare, ce covor sa-ti astern pe cararea ursita de dor? Iti aduc un curcubeu de crizanteme, revarsand melodia de-alungului drum pedagogic”.
Fiecare din noi se gandeste cu bucurie, melancolie, la zilele petrecute pe bancile scolii, la clipele amuzante din timpul orelor, la profesori, la intamplarile din scoala, la colegii de clasa. Va multumesc de intalnirile, care le-ati organizat, unde m-ati chemat sa-mi, spuneti ca ma iubiti, cum ca efortul meu pedagogic a contat enorm in viata voastra.
Imi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamna si frunzele isi danseaza valsul instrainarii, impunind atmosfera de melancolie, vazind ca inca o generatie este in trecere.
Copil al razboiului
O bubuetura fulgeratoare insotita de trasnituri multiplicate de zeci de ecouri produse un zgomot zguduetor care ne trezi din somn, pamantul se clatina. Copiii incremeniti de groaza incepu sa scanceasca, iar mamele se rugau la Dumnezeu prin bocete: “Of, Doamne, of, Doamne, pazeste-ne”. Ne gaseam ascunsi in beciul nostru de marile nenorociri ale razboiului. Aici s-au adunat toti vecinii, fiindca beciul nostru era bine construit din piatra. Inima-mi batea sa-mi sara din piept. Ni se parea ca bomba ar fi explodat chiar deasupra beciului nostru. Din soaptele virstnicilor ceva am inteles ca s-a inceput un razboi groaznic. In mintea mea de copil nu se mai formula strategia acelor popoare, ce vor razboi, moarte, frica, saracie.
Cerul urla parca, pamantul se ridica, nu putea sa steie locului, pentruca barajul de foc continua intr-una. Nu mai avea rost sa-ti bagi degetele in urechi, exploziile se ridicau din pamant si treceau prin toate fibrele corpului, prin creer si prin oase. Nu-ti puteai decat imagina cum explodau bombele chiar aici in ograda noastra. La ce poti sa te mai gandesti, cand destinul iti rezerva acest sacru de zile si nopti atat de putine.
Inaintau catiusele rusesti, galagia lor parca se prefaceau