încet și se așeză pe un scaun lângă ușă parcă neobservată de nimeni.
Deodată, apăru Dorin. Toată lumea îl numea rege, a cărui jiletcă părea lipită de corp. Se îndreaptă spre Dorina, face o plecăciune, invitând-o la dans. Ea îi șoptește la ureche:
– Eu dansez destul de prost dansurile clasice.
– Te asigur că o să te conduc cu grijă.
– Stai să înceapă cineva dansul, îl rog.
– Ce ai tu nevoie de ceilalți?
Începură încet, încet, apoi mult mai repede, se învârteau, se învârteau. Totul se învârtea în jurul lor; lămpile, mobilele, parchetul. Rochia ei se atingea pe la poale de pantalonii lui, picioarele lui întâlneau picioarele ei. El coborî privirea spre a ridica ochii spre ea.
– Ești frumoasă, îi șopti el drăgăstos.
Ea obosise, o cuprinse o moleșeală, se opri, el era nevoit s-o cuprindă, deși ei îi era rușine, se opriră, răsufla adânc.
Porniră din nou și cu o mișcare mai rapidă, o trage după el. Ea își lăsă capul pe pieptul lui, continuând să se învârtească.
Toată lumea îi privea cât de frumos dansau, parcă mult prea mult au repetat dansul acela. Apoi o conduse la loc.
Ea deschise fereastra, ca să intre aer curat, afară cădeau picături de ploaie.
Balul se prelungea, dar Dorina a plecat acasa, nu-și permitea să plece târziu acasă.
La dans îl invită Vasilina.
Ea, legănându-se în ritmul orchestrei, alunecă înainte spre el cu mișcări ușoare ale gâtului. Muzica scotea sunete sonore, picioarele îi țineau ritmul. Dansau un vals. Fustele fetelor se umflau și se atingeau ușor, mâinile se întâlneau și se despărțeau. La bărbați, gâtul li se mișcă ușor deasupra cravatelor discrete, se ștergeau la gură cu batiste brodate din care se răspândea un miros dulce de parfum.
Iată aici, într-un colț de sală se adunase un grup de fete și cântau cântecul îndrăgit:
Trandafir de la Moldova
Te-aș iubi, dar nu știu vorba,
Lunca-i luncă, iarba-i verde
Ce-am iubit nu se mai vede
Ce-a fost verde s-a uscat, măi
Ce-am iubit s-a scuturat.
Din altă parte s-au alipit și băieții:
Trandafir moldovenesc
Te-aș iubi, dar nu-ndrăznesc, măi.
Lunca-i luncă, iarba-i verde
Ce-am iubit nu se mai vede
Ce-a fost verde s-a uscat, măi
Ce-am iubit s-a scuturat.
S-au format din nou perechi, băieții conduceau fetele acasă cu zgomote, veselie, râsete, glume.
Viorel strigă în gura mare: Libertate! Libertate!
Gheorghe zice: Nu pentru mult timp! Trebuie să ne pregătim de facultate!
* * *
De-acum eram mai liberi și serile le petreceam împreună cu fetele de la cursul superior. Ele ne povesteau din romanele de dragoste, despre jurăminte printre suspine, lacrimi, sărutări…
PREGĂTIREA PENTRU EXAMENELE LA FACULTATE.
Începeam să ne pregătim examenelele de intrare la facultate, dar totul se termina cu discuții despre dragoste, amor, despărțire. De la o vreme, am început a pregăti materialul împreună: eu, Viorel, Dorin, Vasilina, unde era Dorin, și ea se alipea. Gheorghe era îndrăgostit de Vasilina, dar ei îi plăcea numai de Dorin.
Dorin se gândea la Dorina și își făcea iluzii: Această fată frumoasă va fi numai a mea, toată vremea i se făcea dor de ea s-o vadă din nou. Se gândea cum ar face prima cunoștință de dragoste, nu știa cum să înceapă, Dorina era o fată modestă și el era rușinos, dar trebuia cumva să se alipească de ea: Așa… intru în cameră cu pași ușori, ea nu se întoarce, o sărut pe ceafă, îi ating pieptenele. Oare reușesc s-o sărut pe obraz? Foarte gingaș, mai departe îi acopăr cu pupici de-a lungul brațului din vârful degetelor până la umăr. Ea, desigur, îi sălbatică, îl respinge. Așa mi-a povestit mama când a făcut cunoștință cu tata, zice Dorina. Băiatul trebuie să-i arate fetei gingășia, altfel cum?! ea Dorina, voia și ea să afle ce se înțelege în viață prin cuvintele: fericire, dragoste, pasiune, care i se păruse atât de frumos descrise în romane. Ori să stea cu coatele pe pervazul ferestrei și să aștepte prințul pe un cal alb?!
Iluzii, povești, îmi zicea prietena mea, Cristina.
* * *
E o dimineață răcoroasă de vară. Fac o plimbare prin pădurea din apropiere.
Din luminișurile înverzite ale pădurii, soarele greu scăpase printre acest des frunziș, stejarii rămuroși, cu coronae mari și trunchiuri îndesate își întindeau brațele noduroase deasupra covorului gros de frunziș de ani.
Ici-colo ei își împleteau atât de strâns ramurile cu cele ale fragilor și altor copaci, încât nu lăsau să treacă prin ele razele asfințitului.
Razele purpurii ale soarelui aruncau o lumină zdrențuită și palidă. O piatră se prăvălise și, auzindu-se apa unui pârâiaș, îi oprea calea. Nu așa de departe se auzea cum bubuie tunetul. Ploua.
– În viața mea n-am vazut așa ploaie de vară, cu stropi așa de mascați. Parcă nu se simte nicio adiere de vânt, dar stejarii gem și trosnesc din ramuri de parcă ar vesti vijelia. Eu fug spre casă, nu eram pregătită de ploaie.
La o cotitură de drum, îl întâlnesc pe Viorel, colegul meu de clasă.
– De unde te-ai luat pe așa vreme?, strig eu.
– Am fost la Ana, ne pregătim de matematică, primul examen la facultate.
– Așa de dimineață?
– Așa ne-am înțeles, dar vezi că ne-a încurcat ploaia.
– Fugim, fugim, vezi ce stropi mari, ne udă leoarcă.
Ne oprim sub o streșină și dârdâiam de frig. Nu era cazul să mergem mai departe.
– S-a spart cerul. El se dezbracă de tunică și mă acopera după ce se potolise ploaia.
– Îți place de Ana?, întreb eu și mă uit în ochii lui.
– Eu iubesc fetele, dar încă n-am înțeles sentimentele adânci și profunde de iubire.
Viorel este un băiat cu trăsături aspre, puternic reliefate și deosebit de expresive, reîntors recent de la mare și bronzat de soarele tropical. Semăna cu un negru și în starea obișnuită, îți face impresia că s-a ivit după potolirea unei furtuni de patimi. La cea mai mică emoție, vinele de pe frunte se umflau, iar buza de sus și mustățile negre și groase începeau să tremure, ceea ce însemna că furtuna putea să se stârnească din nou foarte lesne. Ochii lui negri și pătrunzători rosteau cu fiecare privire povestea unei predici doborâte și a unor primejdii înfruntate și păreau să sfideze orice stavila aflată în calea dorințelor lui. O cicatrice adâncă rămăsese în urma unei lupte pentru o fată. În povestirea sa rostea cuvinte cu un ton grav, pline de importanță și contrasta puternic cu vorbele simple, pe care socotise nimerit să le folosească.
– S-a întâmplat ceva, Viorel?, îl intreb gingaș să nu-l supăr.
– Așa fleacuri o să – ți povestesc cândva, acum trebuie să fugim acasă cât s-a oprit puțin ploaia.
– Uf, ce frig e, trebuie să fac o baie caldă și să beau un ceai fierbinte.
A doua