O Lumină În Inima Tenebrelor. Amy Blankenship

ca Kyoko să-l protejeze... Toya și-a pierdut voința de a lupta. Hyakuhei știa asta înainte de începerea luptei.

      Mâhnirea lui Toya îi încinsese mintea... nerăbdător. Dacă ar fi așteptat doar... încă câteva clipe. Kyou ar fi putut să-l salveze. Tristețea atârna pe fiecare silabă, pe măsură ce Kotaro șterse furios lacrimile care, în tăcere, îi brăzdaseră în jos obrajii.

      âˆ’ Am vrut să-i salvez pe amândoi... Kyoko, durerea trupului său slăbit a fost prea mult pe măsură ce își închidea ochii albaștri strălucitori și se pierdea în neantul în care ar fi ameliorat durerea pentru o perioadă scurtă de timp.

      Kamui dădu din cap în timp ce ridică corpul fără vlagă al lui Kotaro și îl purtă. − Ai făcut destul. Odihnește-te acum. − Șopti el. E rândul meu să fac izbăvirea.

      Capitolul 2

      ÃŽn ceasul dinaintea zorilor, Kamui se ridică deasupra unui mormânt nemarcat. Cei doi bărbați care stăteau pe fiecare parte a lui erau tot ce fusese lăsat. Îl urmări pe Shinbe ca să-și folosească puterile telechinetice să scoată pământul din mormântul lui Toya și să-l lărgească suficient pentru două cadavre.

      Shinbe și Kotaro aveau acum aceeași expresie... tristețe și putere încăpățânată. Kamui știa că încercau să rămână puternici pentru el, dar putea să vadă prin melancolia pe care și-o ascundeau ambii.

      Toți se uitau la mormânt... realitatea dureroasă că s-au scufundat. Lucrurile nu trebuiau să se termine astfel... partea bună se presupune că nu trebuia să piardă... sau să moară. Shinbe i-a ajutat să ia o decizie referitor la ce să facă. Recuperând corpul lui Kyoko, au adus-o la mormântul unde Kyou și-a pus fratele și i-a îngropat împreună.

      Toya ar fi vrut așa... era singurul lucru pe care l-a simțit drept.

      Kamui fusese incapabil să transporte corpul lui Kyoko la locul mormântului, odată ce l-au găsit. Sângele din jurul ei nu era ceea ce îl deranja. A fost pur și simplu sfâșietor să vezi pe cineva atât de bun și de pur, odată ce posedă atât de multă lumină înăuntrul ei încât să te doară ochii să te uiți... întinzându-se acolo în întuneric, cu ochii deschiși și nevăzuți.

      Simțind șocul lui Kamui și văzându-i mâinile tremurând, Kotaro intrase și o ridică cu iubire în brațe, încercând din greu să ignore rigiditatea membrelor, așa cum o făcea el. Nu putea simți nimic el, cu excepția mâniei și a tristeții din acel moment. Dacă ar fi lăsat restul în... cât de mult a iubit-o, genunchii l-ar fi răsturnat... durerea cântărea atât de mult în el.

      Văzând privirea pe fața lui Kamui era suficient pentru a-l ajuta să-și controleze propriile emoții... de asemenea, l-a ajutat să intre pe acea amorțire. Kamui nu era om și nici creatură... ceea ce a fost vreodată... inima lui s-a zdruncinat. Kotaro a hotărât să-și facă treaba să-l urmărească de acum înainte, chiar dacă băiatul probabil că nu avea nevoie de asta.

      Kamui șterse din ochi urmele de lacrimi, încercând să fie puternic ca și Kotaro și Shinbe. Părul său violet, nedomesticit, se învârtea în vânt când se uita la pământul proaspăt întors. El și-a scos propria haină și i-a înfășurat cu blândețe în ea, pentru a spori puterea vrăjii pe care urma să o arunce.

      ÃŽnchinându-și ochii strălucitori, își împleti degetele împreună, în timp ce aripile iluminate izvorâseră din spate într-o fluturare de pene. Ele au strălucit în culori atât de intense, ce erau necunoscute ochiului uman.

      Shinbe și Kotaro au făcut amândoi un pas înapoi înspăimântați, înțelegând brusc ce a fost Kamui. Cuvântul înger plutea pe buzele lor, dar părea atât de trist. Ca un înger cu o inimă zdrobită... un înger căzut.

      Cu degete blânde, Kamui scoase o pană de pe aripa sa dreaptă și își ținea mâna cu palma în sus. Expresia tristă și liniștită de pe fața lui nu șovăia. Ochii i-au strălucit cu o licărire de speranță, în timp ce el a scos repede pana ascuțită în palmă, cauzând o tăietură superficială. Lichidul purpuriu se strângea în palmă și Kamui își închise încet pumnul peste el, înainte de a se apropia de mormântul nemarcat. Picăturile sacre ale sângelui vieții sale au căzut pe pământ, făcând ca solul să strălucească de o putere albastră electrică nepământeană. Shinbe și Kotaro puteau doar să stea și să privească sub șoc în timp ce acest lucru avea loc. Nu îndrăzneau să se miște de teamă de a deranja ritualul pe care îl conducea Kamui. Ambii au înțeles că au fost martori la ceva incredibil și, fără îndoială, nu-l vor mai vedea niciodată.

      Chiar aerul din jurul lui Kamui se porni într-un vârtej care îl înconjura într-o lumină albastră fluorescentă. Vocea lui cu ecou a lăsat buzele să pară mai bătrâne și mai înțelepte decât le-a avut vreodată în amintirilor lor. Un sunet înfricoșător a ricoșat peste cer, care-l purta kilometri, făcând tot să fie auzit încă cu respectul puterii sale.

      âˆ’ O mie de ani va dura...

      De data aceasta vom respecta pentru binele vostru...

      Când se scurge sângele unui gardian...

      Este timpul ca această profeție să se împlinească...

      Numai atunci două suflete se vor revigora

      Aducându-le în lumină...

      ÃŽndrăznind să lupte cu magia întunecată a nopții...

      Cu această promisiune, noi nemuritorii vom lua arme...

      Protejându-i pe cei renăscuți de alte răni...

      ÃŽn mâinile de piatră și de marmură pe dușmanul nostru îl vom da...

      Singura dorință pe care o dorește... în lumină să trăiască.

      Pe măsură ce vortexul îl înconjura pe Kamui, o pană strălucitoare de la fiecare aripă iluminată se pierdu și izbucni înainte în interiorul ciclonului... întorcându-se ca două pumnale mici pentru a trage drept în jos, aterizând pe mormânt. Penele strălucitoare au rămas blocate în solul moale pentru câteva scurte momente înainte de a se scufunda în pământ pentru a fuziona cu sufletele prietenilor săi.

      Genunchii lui Kamui au lovit pământul când vraja s-a dispersat, trimițând o undă de șoc în toate direcțiile. − Până ne vom întâlni din nou, Kyoko... Toya, șopti Kamui, simțind că singurătatea se apropie de el. − Poate viața viitoare va fi într-un timp mai bun și mai strălucitor.

      Shinbe rămase tăcut alături de el, fără să vrea altceva decât să verse lacrimi el însuși,