subțieze fața, pomeții, ca să arate mai bine la gâtul lui. Nu vroia o față găsană și rotundă care să-i strice estetica colierului. Îl va lăsa o vreme să trăiască și, între timp, îl va tortura. Și-a zâmbit singur. Da, era un plan foarte bun.
„Adu-l la mine,” i-a comandat Andronicus unuia dintre generalii săi, în mârâitul său străvechi, adânc.
Generalul a sărit jos fără un moment de ezitare, s-a grăbit la McCloud, a tăiat frânghia şi a târât corpul însângerat pe podea, pătând-o cu roşu. L-a trântit la picioarele lui Andronicus.
"Nu poți să scapi cu asta!" mormăi slab McCloud.
Andronicus clătină din cap; acest om nu învăţa niciodată.
„Aici stau, aşezat pe tronul tau," a spus Andronicus. „Şi acolo ești tu, întins la picioarele mele. Aș zice că pot să scap cu orice am chef. Şi că făcut-o am deja."
McCloud zăcea acolo, gemând şi zbătându-se.
„Primul meu ordin," a spus Andronicus, "va fi ca tu să acorzi respectul cuvenit noului tău rege şi stăpân. Vino la mine acum, şi ai onoarea de a fi primul care să îngenuncheze înaintea mea în noul meu regat, primul care să-mi sărute mâna și să mi se adreseze ca regele a ceea ce a fost odată partea McCloud a Inelului".
McCloud s-a uitat în sus, s-a ridicat în patru labe și a zâmbit disprețuitor spre Andronicus
„Niciodată!" a spus el, şi s-a întors şi a scuipat pe podea.
Andronicus se lăsă pe spate și râse. Se bucura de asta din toată inima. Nu mai întâlnise un om așa de încăpățânat de ceva vreme.
Andronicus s-a întors și a dat din cap iar unul dintre oamenii lui l-a apucat pe McCloud din spate, în timp ce altul a venit în față şi i-a ținut capul nemișcat. Un al treilea a înaintat cu o un brici lung. Cum se apropia, McCloud a cedat de frică.
„Ce faci?" a întrebat el panicat, cu vocea ascuțită.
Omul a dus mâna în jos și i-a ras rapid lui McCloud jumătate din barbă. McCloud a privit cu uimire, în mod clar nedumerit că omul nu l-a rănit.
Andronicus din cap şi un alt bărbat păşit înainte cu un vătrai lung ce avea în vârf sculptată în fier stema regatului lui Andronicus — un leu cu o pasăre în gură. Radia portocaliu, încins în foc, iar ceilalți l-au imobilizat pe McCloud, în timp ce bărbatul a coborât vătraiul spre obrazul lui proaspăt ras.
"NU!" a țipat McCloud, dându-și seama.
Dar acum era prea târziu.
Un țipăt oribil a sfâșiat aerul, însoțit de un sfârâit și un miros de carne arsă. Andronicus a privit cu bucurie cum vătraiul a ars tot mai adânc şi mai adânc în obrazul lui McCloud. Sfârâitul a devenit mai puternic, țipetele aproape intolerabile.
În cele din urmă, după vreo zece secunde, i-au dat drumul lui McCloud.
El s-a prăbușit la pământ, inconștient, cu balele curgându-i, pe când i se ridica fum din jumătate de față. Acum purta emblema lui Andronicus arsă în carne.
Andronicus s-a aplecat înainte, s-a uitat în jos la McCloud inconştient şi și-a admirat opera.
„Bine ai venit în Imperiu."
CAPITOLUL DOI
Erec stătea pe culmea dealului de la marginea pădurii şi urmărea apropierea micii armate, și inima sa se umplea cu foc. Era născut pentru o zi ca asta. În unele lupte, linia de demarcare era neclară între drept şi nedrept — dar nu și în această zi. Nobilul din Baluster îi furase mireasa fără ruşine, şi fusese lăudăros, şi nu-și regretase faptele. Fusese făcut conştient de crima lui, îi fusese dată o şansă să îndrepte nedreptatea şi refuzase să-și rectifice erorile. Își adusese singur pe cap răsplata. Oamenii lui ar fi trebuit să lase lucrurile în pace — mai ales acum, că era mort.
Dar iată-i venind călare, sute dintre ei, mercenarii plătiți ai acestui nobil mărunt — toți hotărâți să-l ucidă pe Erec, numai pentru că fuseseră plătiți de acest om. Șarjau spre el în armurile lor vezi lucioase și, cum s-au apropiat, au lăsat să se audă un strigăt de luptă. Ca și cum l-ar fi speriat.
Eric era netemător. Văzuse prea multe bătălii asemănătoare. Dacă învățase ceva în toți anii săi de antrenament, era să nu se teamă niciodată atunci când lupta de partea dreptății. Dreptatea, fusese învățat, poate că nu câștigă întotdeauna - dar dă celui care o susține puterea a zece bărbați.
Nu era frică ce simțea Erec văzând apropiindu-se sute de oameni, ştiind că probabil va muri în această zi. Era o așteptare. I se dăduse șansa să-și găsească moartea în cel mai onorabil mod, și acesta era un dar. El făcuse un jurământ de glorie și astăzi jurământul său își cerea prețul.
Erec și-a scos sabia și a șarjat pe jos la vale, reprezindu-se spre armata care-l ataca. In acest moment își dorea mai mult ca oricând ca armăsarul său de încredere, Warkfin, să fie cu el în luptă — dar a simţit un sentiment de pace știind că Warfkin o ducea pe Alistair înapoi la Savaria, la siguranţa Curţii Ducelui.
Pe când se apropia de soldați, abia la cincizeci de pași distanță, Erec a mărit viteza, alergând direct spre cavalerul conducător din centru. Ei nu au încetinit, și n-a făcut-o nici el, pregătindu-se pentru ciocnirea care avea să urmeze.
Erec ştia că el avea un avantaj: trei sute de oameni nu puteau fizic să se apropie suficient să atace un om în acelaşi timp; ştia din antrenamentul său că maxim şase bărbaţi călare se puteau apropia destul pentru a ataca în același timp un om. După cum vedea Erec lucrurile, asta însemna că șansele lui nu erau de trei sute la unu - ci doar de șase la unu. Atât timp cât putea de fiecare dată să-i omoare pe cei șase bărbați din fața lui, avea o șansă să câștige. Era doar vorba dacă avea rezitența să o facă până la capăt.
Cum Erec s-a repezit în josul dealului, și-a scos de la brâu arma despre care știa că se va potrivi cel mai bine: un îmblăciu cu un lanț lung de zece metri, având în capăt o bilă de fier cu țepi. Era o armă gândită pentru a întinde o capcană pe drum - sau pentru o situație exact ca asta.
Erec a așteptat până în ultima clipă, până când armata nu mai avea timp să reacționeze, apoi a rotit îmblăciul sus deasupra capului și l-a aruncat peste câmpul de luptă. A țintit spre un copăcel, iar lanțul cu țepi s-a întins de-a curmezișul câmpului de luptă; cum bila s-a înfășurat în jurul lui, Erec s-a ghemuit și s-a rostogolit la pământ, evitând sulițele care tocmai erau aruncate spre el, și s-a ținut cu toate puterile de mâner.
Calculase perfect: armata nu mai avea timp să recționeze. L-au văzut în ultima secundă și au încercat să-și oprească caii - dar alergau prea repede și nu era suficient timp.
Întreaga linie din față a intrat direct în el, lanțul cu țepi tăind în picioarele tuturor cailor, trimițându-și călăreții la pământ cu capul înainte, caii aterizând deasupra lor. Zeci dintre ei au fost striviți în haos.
Erec nu a avut timp să fie mândru de pagubele pe care le-a produs: un alt flanc al armatei s-a întors și s-a îndreptat spre el, șarjând cu un strigăt de luptă, iar Erec s-a rostogolit înapoi în picioare pentru a-i întâlni.
Cum cavalerul din frunte a ridicat o suliță de aruncat, Erec a profitat de ce avea: nu avea un cal și nu-i putea întâmpina pe acești bărbați la înălțimea lor dar, din moment ce era mai jos, putea să folosească solul de sub el. Erec s-a lăsat brusc să cadă la pământ, s-a strâns și s-a rostogolit, și-a ridicat sabia și a tăiat picioarele calului.