– peruci de păpușă, presupuse Reba – erau bătute în cuie ca niște scalpuri pe pereți, majoritatea cu împletituri laborioase, toate de culori nenaturale, ca de jucărie. Lângă un perete era o măsuță de toaletă veche cu oglinda în formă de inimă spulberată în bucățele. Singurul mobilier intact era un pat îngust de o persoană cu un baldachin roz sfâșiat. Răpitorul ei se odihnea uneori acolo.
Bărbatul o privea prin masca sa neagră de schi cu ochi întunecați și malițioși. La început prinsese curaj văzând că purta mereu masca. Dacă nu voia să-i vadă fața, nu însemna asta că nu plănuia s-o ucidă, că i-ar putea da drumul?
Însă nu după mult timp își dădu seama că scopul măștii era altul. Putea distinge în spatele ei o față cu o bărbie mică și o frunte înclinată și era sigură că trăsăturile omului erau firave și necioplite. Deși era puternic, era mai mic decât ea și probabil nesigur pe el din cauza asta. Purta masca, presupuse ea, ca să pară mai înfricoșător.
Renunțase la încercarea de a-l convinge să nu o mai rănească. La început crezuse că va putea. Până la urmă, știa că era drăguță. Sau măcar eram, se gândi cu tristețe.
Sudoarea și lacrimile se amestecară pe fața plină de vânătăi, și putea simți sângele încâlcit în părul ei lung și blond. Ochii o usturau: o pusese să-și pună lentile de contact care îi îngreunau vizibilitatea.
Dumnezeu știe cum mai arăt acum.
Își lăsă capul să cadă.
Mori acum, se imploră pe ea însăși.
Ar trebui să fie destul de ușor de făcut. Era sigură că alții muriseră acolo înaintea ei.
Dar nu putea. Doar gândul la așa ceva îi făcu inima să bată mai tare, plămânii să i se umfle cu aer, întinzând sfoara din jurul pântecului. Ușor, cum își dădea seama că se confrunta cu o moarte iminentă, un nou sentiment începu să o încerce. Nu era nici panică nici teamă de data asta. Nu era disperare. Era altceva.
Ce simt?
Atunci își dădu seama. Era furie. Nu împotriva răpitorului. Își epuizase de mult furia împotriva lui.
Eu sunt de vină, se gândi ea. Eu fac ce vrea el. Când țip și plâng și suspin și implor fac ce vrea el.
Ori de câte ori sorbea fiertura aia rece și fadă pe care i-o servea printr-un pai făcea ce voia el. Ori de câte ori se smiorcăia jalnic că e mama a doi copii care aveau nevoie de ea, îi făcea o bucurie nemărginită.
Când se opri în sfârșit din zvârcoleală, o nouă hotărâre îi limpezi mintea. Poate trebuia să încerce o metodă diferită. Toate zilele acestea se zbătuse foarte tare în sfori. Poate că era o abordare greșită. Erau ca jucăriile alea mici din bambus - capcanele chinezești pentru degete, în care pui câte un deget la fiecare capăt, și cu cât tragi mai tare, cu atât se înțepenesc mai mult degetele în el. Poate că șmecheria era să te relaxezi, complet și deliberat. Poate că asta era scăparea.
Mușchi după mușchi, își lăsă corpul moale, simțind fiecare leziune, fiecare vânătaie acolo unde carnea se atingea de sfori. Și încet, își dădu seama în ce puncte se afla tensiunea sforii.
În sfârșit, găsise ceea ce îi trebuia. În jurul gleznei drepte era o oarecare lejeritate. Dar nu ar fi mers să smucească, cel puțin nu încă. Nu, trebuia să-și țină mușchii supli. Își răsuci glezna ușor, ușor, apoi mai agresiv pe măsură ce sfoara se slăbea.
În cele din urmă, spre bucuria și surpriza ei, călcâiul țâșni din strânsoare și își retrase tot piciorul drept.
Scană imediat podeaua. La doar treizeci de centimetri distanță, printre bucățile de păpuși împrăștiate, se afla cuțitul lui de vânătoare. Râdea mereu când îl lăsa acolo, ademenitor de aproape. Lama, pătată de sânge uscat, strălucea batjocoritor în lumină.
Își balansă piciorul liber spre cuțit. Se legănă prea sus și rată.
Își lăsă din nou corpul moale. Se lăsă în jos câțiva centimetri de-a lungul stâlpului și trase cu toată forța cu piciorul până ce cuțitul fu suficient de aproape. Strânse lama jegoasă între degetele de la picioare, o târșâi pe podea și o ridică cu grijă cu piciorul până când mânerul ajunse în palma ei. Prinse mânerul strâns cu degetele amorțite și îl răsuci, tăind încet sfoara din jurul încheieturilor. Timpul părea să se fi oprit, cum își ținea respirația, sperând, rugându-se să nu scape cuțitul. Ca el să nu intre.
Într-un final auzi o pocnitură, și spre uimirea ei, mâinile îi erau libere. Imediat, cu inima bătând puternic, tăie sfoara din jurul mijlocului.
Liberă. Nu-i venea să creadă.
Pentru o clipă tot ce putu să facă era să rămână acolo ghemuită, cu mâinile și picioarele furnicând în timp ce circulația îi revenea în corp. Împunse cu degetul în lentilele de pe ochi, rezistând imboldului de a le smulge cu unghiile. Le trase cu grijă într-o parte, le prinse între degete și le scoase afară. Ochii o dureau îngrozitor și era o ușurare să scape de ele. Uitându-se la discurile de plastic din palmă, fu scârbită de culoarea lor. Lentilele erau de un albastru deschis, nenatural. Le aruncă deoparte.
Cu inima lovindu-i pieptul, Reba se ridică și șchiopătă repede spre ușă. Apucă mânerul dar nu-l răsuci.
Dacă e acolo?
Nu avea de ales.
Reba răsuci mânerul și smuci de ușa care se deschise fără zgomot. Se uită de-a lungul unui culoar gol, iluminat doar de o deschizătură în formă de arcadă la dreapta. Se târî de-a lungul holului, dezbrăcată, în picioarele goale și silențioasă, și văzu că arcada dădea într-o cameră în semiobscuritate. Se opri și privi intens. Era o sufragerie simplă, cu o masă și scaune, toate atât de obișnuite, ca și cum o familie urma să vină în curând acasă la cină. Perdele vechi din dantelă atârnau la ferestre.
O nouă teroare i se ridică în gât. Normalitatea locului era tulburătoare într-un fel în care o temniță nu ar fi fost. Printre perdele văzu că era întuneric afară. Gândul că pe întuneric ar fi mai ușor să iasă pe nesimțite o încurajă.
Se întoarse pe hol. Se termina cu o ușă - o ușă care pur și simplu trebuia să dea afară. Șchiopătă și strânse zăvorul rece de alamă. Ușa se deschise greoi spre ea dezvăluind noaptea de afară.
Văzu o verandă mică, o curte în depărtare. Cerul de noapte era fără lună și înstelat. Nu era nicio lumină nicăieri – niciun semn de vreo casă în apropiere. Păși încet pe verandă și apoi în curtea uscată și fără iarbă. Aerul rece și proaspăt îi inundă plămânii suferinzi.
Amestecat cu panică, se simțea în culmea fericirii. Bucuria libertății.
Reba făcu primul pas, gata să fugă – când deodată simți o mână înhățându-i încheietura.
Urmă apoi bine cunoscutul râs hidos.
Ultimul lucru pe care îl simți fu un obiect dur – probabil metal – lovindu-i capul, apoi se învârti în profunzimile întunericului însăși.
Vrei cărți gratuite?
Înscrie-te la newsletter-ul meu și primește gratuit primul volum din alte 3 serii! Pentru a te înscrie accesează linkul:
http://blakepierceauthor.com/mailing-list-for-free-books-2/
Capitolul 1
Măcar nu se simte