Riley ajunse acasă într-o jumătate de oră, parcă afară și se îndreptă țintă spre ușa de la intrare. Trebuia să-și ia trusa de călătorie, o valiză mică pe care o ținea în permanență echipată cu cosmeticale, un halat și un schimb de haine. Trebuia să le recupereze extrem de rapid și apoi să se ducă în oraș, unde urma să explice situația lui April și lui Ryan. Nu era deloc încântată de acea parte, dar trebuia să fie sigură că April era în siguranță.
Când învârti cheia în ușa de la intrare, observă că era deja descuiată. Știa că încuiase când plecase. O făcea mereu, fără greș. Toate simțurile lui Riley intrară în alertă. Își scoase arma și păși înăuntru.
Cum mergea discret prin casă, uitându-se după fiecare colț și în fiecare ungher, deveni conștientă de prezența unui zgomot prelung, continuu. Părea să vină din exterior, din spatele casei. Era muzică – muzică foarte tare.
Ce dracu’?
Încă atentă după vreun intrus, intră în bucătărie. Ușa din spate era pe jumătate deschisă și o melodie pop răsuna afară. Mirosi o aromă cunoscută.
— O, Dumnezeule, nu asta iar, își spuse ei însăși.
Își puse arma înapoi în toc și ieși afară. Bineînțeles, April era acolo, așezată la masa de picnic cu un băiat slăbănog aproape de vârsta ei. Muzica venea de la două boxe mici așezate pe masa de picnic.
Văzându-și mama, ochii lui April se bulbucară panicați. Întinse mâna pe sub masă ca să stingă joint-ul din mână, în mod evident sperând să-l facă să dispară.
— Nu te obosi să-l ascunzi, spuse Riley, gonind spre masă. Știu ce faci.
Abia se putea face auzită peste muzică. Se aplecă spre player și îl opri.
— Mamă, nu e ceea ce pare, spuse April.
— Este exact ceea ce pare, spuse Riley. Dă-mi restul.
Dându-și ochii peste cap, April îi înmână o pungă de plastic cu o cantitate mică de marijuana în ea.
— Credeam că lucrezi, spuse April, ca și cum asta ar fi explicat totul.
Riley nu știa dacă să se simtă mai mult furioasă sau dezamăgită. O mai prinsese doar o dată pe April fumând iarbă. Dar lucrurile se amelioraseră între ele și crezuse că acele zile rămăseseră în urma lor.
Riley se holba la băiat.
— Mama, el e Brian, spuse April. E un prieten de la școală.
Cu o grimasă absentă și ochi reci, băiatul se întinse să dea mâna cu Riley.
— Încântat să vă cunosc, doamna Paige, zise el.
Riley își ținu mâinile de-a lungul corpului.
— Ce cauți de fapt aici? o întrebă Riley pe April.
— Aici locuiesc, spuse April, ridicând din umeri.
— Știi ce vreau să spun. Trebuia să fii acasă la tatăl tău.
April nu răspunse. Riley se uită la ceas. Timpul se scurgea. Trebuia să rezolve rapid această situație.
— Spune-mi ce s-a întâmplat, zise Riley.
April începea să pară cumva rușinată. Chiar nu era pregătită pentru această situație.
— Am mers pe jos la școală de la tata de-acasă de dimineață, spuse ea. M-am intersectat cu Brian în fața școlii. Am decis să chiulim azi. E în regulă dacă lipsesc din când în când. Am oricum note bune. Examenul final e abia vineri.
Brian lăsă să-i scape un râs nervos, fără sens.
— Mda, April chiar se descurcă grozav la cursul ăsta, doamna Paige, spuse el. E foarte tare.
— Cum ați ajuns aici? întrebă Riley.
April se uită într-o parte. Riley ghici cu ușurință de ce fiica ei era reticentă să-i spună adevărul.
— O, Dumnezeule, copiilor! Ați făcut autostopul, nu-i așa? spuse Riley.
— Șoferul era un tip cu adevărat de treabă, foarte liniștit, spuse April. Brian a fost cu mine tot timpul. Am fost în siguranță.
Riley se chinui să-și țină nervii și vocea sub control.
— De unde știi că erați în siguranță? April, nu trebuie niciodată să accepți să fii dusă cu mașină de un străin. Și de ce ai veni aici după sperietura pe care am avut-o azi noapte? Asta a fost incredibil de prostesc. Îți imaginezi dacă Peterson mai era încă în preajmă?
April zâmbi ca și cum ar fi știut mai bine.
— Haide, mamă. Îți faci prea multe griji. Așa au zis ceilalți agenți. I-am auzit pe doi dintre ei vorbind despre asta – tipii care m-au dus acasă la tata aseară. Au spus că Peterson e categoric mort și tu pur și simplu nu poți accepta asta. Au spus că oricine a lăsat pietricelele alea a făcut-o probabil ca o farsă.
Riley fierbea. Își dorea să-și poată pune mâinile pe acei agenți. Aveau mult tupeu să o contrazică pe Riley în raza auditivă a fiicei sale. Se gândi să-i ceară lui April numele lor, dar decise să o lase baltă.
— Ascultă-mă April, spuse Riley. Trebuie să plec din oraș pentru câteva zile într-o misiune. Trebuie să plec imediat. Te duc acasă la tatăl tău. Am nevoie să stai acolo.
— De ce nu pot să vin cu tine? întrebă April.
Riley se întrebă cum naiba adolescenții puteau fi atât de tâmpiți în legătură cu anumite lucruri.
— Pentru că trebuie să termini cursul ăsta, spuse ea. Trebuie să-l treci sau o să rămâi în urmă cu școala. Engleza e obligatorie și ai dat-o-n bară degeaba. Și în plus, lucrez. Nu e întotdeauna prudent să fii în preajmă când lucrez. Ar fi trebuit să știi asta până acum.
April nu spuse nimic.
— Hai înăuntru, spuse Riley. Nu mai avem decât câteva minute. Trebuie să mai strâng câteva lucruri, și la fel și tu. Apoi te duc acasă la tatăl tău.
Întorcându-se spre Brian, Riley adăugă:
— Și pe tine te duc acasă.
— Pot să fac autostopul, spuse Brian.
Riley îl săgetă pur și simplu cu privirea.
— Bine, spuse Brian, părând oarecum intimidat. El și April se ridicară de la masă și o urmară pe Riley în casă.
— Luați-o înainte și duceți-vă în mașină, amândoi, spuse ea. Copiii părăsiră ascultători casa.
Trase noul zăvor pe care îl adăugase pe ușa din spate și merse din cameră în cameră asigurându-se că toate ferestrele erau încuiate.
În dormitorul ei, își luă geanta de voiaj și se asigură că tot necesarul era în continuare înăuntru. La plecare aruncă o privire neliniștită pe pat ca și cum pietricelele s-ar fi întors. Preț de o clipă, se întrebă de ce pleca într-un alt stat în loc să rămână aici și să încerce să-l găsească pe criminalul care le pusese acolo ca să o tachineze.
În plus, manevra aceasta a lui April o speriase. Putea să aibă încredere în fiica ei să aibă grijă de ea în Fredericksburg? Așa crezuse înainte, dar acum avea dubii.
Totuși, nu avea ce să facă pentru a schimba lucrurile. Se angajase în noul caz și trebuia să plece. Cum mergea spre mașină, aruncă o privire în pădurea deasă și întunecată, uitându-se după orice urmă