îl urmărise. Dacă exista o femeie mai enervantă decât sora lui, era ea.
─ Nu poți deranja pe altcineva? Enervarea i-a inundat vocea.
─ Pleacă.
Rhys nu s-a uitat la ea. Asta i-ar da permisiunea să vină cu el în peșteri. Spera că nu va veni după el, dar cu Lady Hyacinth, de cele mai multe ori se dovedea dificil de prezis. Era posibil să se înșele. Spera să nu îl urmeze în timp ce înainta. Dacă voia să fie un spion la fel de bun ca tatăl său, Dominic, marchizul de Seabrook, trebuia să-și practice abilitățile de furișare. Până în prezent lăsau de dorit …
Se opri un moment să se obișnuiască cu întunericul. Rhys ar fi putut să aducă o lumânare sau o lanternă, dar decisese să nu o facă. Un spion bun nu folosea nimic să-i lumineze calea. Asta l-ar face mai ușor de depistat și de a fi prins de oamenii răi. Voia să fie cel mai bun și va fi.
─ Au, murmură Lady Hyacinth când intră în el.
─ De ce te-ai oprit?
Rhys blestemă în șoaptă.
─ Ce faci aici? Ți-am spus să pleci.
─ Tu nu ești tatăl meu sau rudă cu mine ca să fiu obligată să te ascult. Își ridică bărbia. Nu o vedea prea bine în întuneric, dar acel gest sfidător era inconfundabil.
─ Vreau să văd peșterile. Nu are nimic de-a face cu tine.
Îi venea greu să o creadă.
─ Serios? Rhys ridică o sprânceană batjocoritor. Se îndoia că îl putea vedea, dar era mai mult un reflex.
─ Atunci nu te deranjează dacă te las să te descurci singură.
─ Nu, răspunse ea sfidător.
─ Bine, spuse el și își continuă călătoria. Spera că fără ea după el … Ceva îi spunea că nu era atât de norocos. Nimic nu îi ieșise bine și nici nu se aștepta să-i iasă. Deși, un spion bun ar trebui să fie capabil să se adapteze și să ia decizii pe moment când era necesar. Nimic nu iese de obicei după cum e planificat. Asta era o realitate a vieții.
În cele din urmă a ajuns la sfârșitul peșterii și a ieșit pe plajă. Luna se reflecta în apă, iar valurile se spărgeau de mal. Inspiră adânc și savură momentul. A ajuns. Fără nici o lumină să-l ghideze și scăpat de Lady Hyacinth, fără incidente. Rhys se întoarse spre intrarea peșterii și se încruntă. Ar fi trebuit să iasă la plajă deja. A oftat. Era, probabil, undeva blocată, iar el va trebui să meargă și să o salveze. Fir-ar ea. De ce nu putea fi o domnișoară normală care stă în conac?
Rhys se îndreptă spre peșteră și înainte să pășească înăuntru, ea s-a rostogolit afară, l-a dat jos și a aterizat deasupra lui. Nu putea să respire și îl durea pieptul.
─ Te urăsc, șuieră el. Și-a înfășurat brațele în jurul ei instinctiv să o protejeze.
─ Ești un măgar, spuse ea. Hyacinth se împinse în el și îi dădu un cot. Îl făcu să geamă de durere.
─ Dă-mi drumul.
─ Dulceață, spuse el morocănos.
─ Nimeni nu te ține, cu atât mai puțin eu.
Avea numai șaisprezece ani. Doi ani mai mult decât ea și nu ar fi trebuit să îi placă nimic la ea, dar totuși, îi plăcea. Nu ar admite cu voce tare cât de drăguță i se părea. Într-o zi, va crește într-o adevărată frumusețe. Acum, însă, era un ghimpe, în piept mai precis și trebuia să se asigure că ajunge la conac nezgâriată. Familia lui l-ar omorî dacă i se întâmpla ceva. Ar fi trebuit să o fi dus înapoi imediat, dar nu a vrut să renunțe la planul său.
─ Te urăsc, îi spuse ea și se împinse în sus.
El gemu când ea se împinse în sus.
─ Mă bucur că suntem de acord măcar asupra acestui lucru, murmură el.
─ Acum că suntem de acord, putem urca înapoi la conac.
Nu i-a răspuns. Făcu ceva zgomot și poate că mormăise ceva, dar nu se distingea. Chiar nu îi păsa. Rhys își frecă pieptul și se ridică în picioare. O urmă în peșteră. Mergând în tăcere, era recunoscător că nu trebuie să interacționeze prea mult cu ea. Se întâlneau rar și nu prevedea că asta se va schimba în viitor.
În cele din urmă au ajuns sus și au ieșit din peșteră. Lady Hyacinth s-a îndepărtat de el furioasă. El dădu din cap şi chicoti ușor. Cel puțin era sigur că ajunge în conac în siguranță. După aceea, el putea merge în căutarea verilor săi, Christian și Nicholas. Erau probabil în sala de jocuri. Asta, dacă tatăl și unchiul său nu erau acolo. Oricum, va fi liber de Lady Hyacinth și teatrul ei.
Suspină ușurat. A mers în direcția opusă și a decis să intre prin grădină. Rhys fluiera în timp ce mergea. Fusese o noapte reușită până la urmă. Poate că era capabil să fie spion.
CAPITOLUL DOI
10 ani mai târziu …
Hyacinth se uită la rochia ei roz de mătase și se încruntă. Nu era sigură că îi plăcea culoarea, dar nu erau permise multe culori pentru femeile necăsătorite dintre care să poată alege. Roz era una dintre cele mai favorabile alegeri. Ar fi preferat roșu. O rochie de un roșu cireșiu închis, izbitoare, îndrăzneață … Într-o zi, va avea una. Se va asigura de asta. Hyacinth oftă și se ridică. Traversă odaia deschise ușa și o găsi pe verișoara ei, Scarlett, practic sărind pe hol.
─ Hy. Scarlett se opri în fața ei și o bătu pe braț.
─ Ai auzit?
Scarlett putea fi foarte veselă uneori. O pacoste într-o zi bună, mai sfidătoare în altele … Moștenise părul roșu al mamei ei, deși o nuanță mai închisă și temperamentul tatălui ei. Lady Scarlett Lynwood era foarte îndrăzneață. Citea tot ce prindea, avea idei ciudate și nu avea nici o reținere în a-și exprima gândurile. Hyacinth îi acorda creditul mătușii Aubriella, mama lui Scarlett, pentru felul ei de a fi. Putea fi jenant în compania lui Scarlett uneori, dar era familie și Hyacinth nu abandona pe nimeni de care îi păsa.
─ Ce trebuia să aud? Scarlett nu purta nici alb nici roz. Era doar cu jumătate de an mai mare decât ea. Cum i s-a permis să poarte verde închis?
─ Ce palpitant! Ar fi mai bine să vorbească în privat. Înclinația lui Scarlett pentru discursuri ciudate și preziceri ar putea fi interpretată în mod greșit. Ar fi trebuit să meargă jos sau înapoi în dormitorul ei, dar uneori Scarlett era prea greu de reținut.
─ Un prinț vine în vizită, țipă ea.
Asta acapară atenția lui Hyacinth. Un prinț real venea în Anglia? Se întoarse spre Scarlett.
─ Ești sigură? Trebuia să descopere toate detaliile pertinente. Dacă i-ar putea cumva captiva atenția și ardoarea poate că ar putea fi prințesă. Dintotdeauna și-a dorit să fie prințesă. Bine, de fapt, își dorea să fie ducesă. Dar asta nu ar fi de ajuns acum. Nu de când Lady Elizabeth Kendall se căsătorise cu ducele de Whitewood și devenise ducesă. Voia să aibă un titlu și mai mare decât ea. Lady Elizabeth dintotdeauna se credea superioară și asta o irita la maxim. O detesta pe Lady Elizabeth și ar fi fost splendid dacă ar putea deține un titlu mai mare decât ea în societate.
Scarlett dădu din cap viguros.
─ Când am fost la librărie am auzit o conversație între contele de Carrick și marchizul de Chisenhall. Prințul a sosit cu câteva zile în urmă și își va face prima sa apariție în seara asta la balul Silverly.
─ Fascinant, spuse Hyacinth pe un ton mixt, ușor blazat și ușor interesat într-un fel în care numai ea o putea face. Era prea mult să spere că Earlul de Carrick nu va face parte din anturajul prințului? Îl