O viata zbuciumata. Spovedania unei invatatoare. Vera Samson

de civilizaţie omenească nu mai era nici o cultură sau distracţie pentru tineret. “Îţi scriu pentru ultima oară, tu eşti un băiat bun, ai un viitor, te rog să mă uiţi cumva. Mă vei uita, că-s prea departe şi pentru că tu prea mult lipseşti, mă vei uita, că şi uitarea e scrisă în legile omeneşti”. El îmi răspunde: “Poate vreun murmur în al tău suflet îţi va trezi păreri de rău şi vei gîndi vreodată iară la cel ce te-a iubit mereu”. Mi-ai trimis acea fotografie. Da, aşa este cînd te desparţi de cel pe care îl iubeşti, aici în străinătate, în singurătate, unde-ţi pare ziua cît un veac şi noaptea o veşnicie eşti muncit de dorul tău, cu inima îngheţată. “Mai bine fără noroc şi cu durerea în mine, să ard de dorul tău de foc, să te iubesc mereu pe tine.” Aceste cuvinte îmi răsunau mereu în memorie. Da, o veche amintire… Şi iarăşi mă dezlipeam de gîndurile ce mă frămîntau, le alungam, dar ele mereu se întorceau şi îmi zvîcneau în cap. Îmi încrucişam braţele şi priveam drept înainte peste geam spre strada aglomerată de oameni grăbiţi şi simţeam oboseala încît închisesem ochii o clipă, dar… simt fară să-mi forţez memoria, ştiu că sînt tare la al meu caracter si n-o să devin lacrimogenă şi iarăşi scrisorile de la colegul meu îmi zic: “De ce tu nu vrei să răspunzi la aceste minunate scrisori de dragoste şi tristeţe? Eu cred că ele sînt reluate în adîncul sufletului tău”. Revin la gîndurile că mama mea îmi dorea fericire şi mă plîngea că mi-am rupt tinereţea. Părinţii mei se simţeau mereu vinovaţi de suferinţa mea. Răspundeam mamei, care vedea ca de la o vreme nu dau răspuns la scrisori, cu lacrimi ferbinţi în ochi, că nu mai pot, acele scrisori îmi rupeau inima mea şi aşa distrusă.

      – Nu mai plînge, ia încearcă tu să-l chemi să vină el aici.

      – Ce mai vorbeşti, este totul în zadar, ce să facă el aici, să rămînă fară profesie.

      – Ar fi bine să încerci.

      Toţi se tem de Siberia îngheţată, nu mai am nici o speranţă. Şi atunci mama singură i-a scris. Şi iată o îndelungată tăcere. Ei, asta mi-a fost durerea. Soluţia era clară, mă gîndeam eu. Iubitul meu ar fi şi un trădător?! Mă gîndeam că ar fi trebuit eu să-i propun, şi nu mama mea. Mă gîndeam că şi el suferă în acele amare vremuri. El e membru de partid, are perspective mari, e un om deştept, poate se gîndeşte la carieră. Deja trecuse o sumedenie de ani, dar îmi făcea plăcere să-mi răscolesc memoria. Peste un lung timp de durere şi aşteptare, primesc un răvaş. El începuse scrisoarea: “Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie, stea dulce şi iubită a sufletului meu… şi aşa mai departe. Da, Siberia pentru toţi era o neagră veşnicie, noi nu ştiam cînd va muri dictatorul, Tatăl tuturor popoarelor, şi vom fi cîndva eliberaţi şi reabilitaţi să plecăm pe meleagurile noastre natale. De data aceasta i-am răspuns: “O, blîndă, mult duioasă şi tainică lumină, în veci printre steluţe te caută al meu dor şi nu mai am altă mîngîiere mai vie pe pămînt”. Dar trecuseră de atunci şase ani de zile, multe de toate s-au schimbat în viaţa acelor îndrăgostiţi…

      Şi iarăşi am trecut cu gîndul la alt eveniment, la alt fragment de simţăminte de tristeţe. Şi privesc întocmai realitatea viselor de altădată, din 1949. Deportarea. Da, s-a stins şi totul s-a pierdut, nu mai exista nici o speranţă şi gîndurile grele mă doboară. Vezi ce mi s-a dat de la Dumnezeu? Pentru ce păcate? Cine totuşi le-a săvîrşit? Mă bucurasem că am susţinut cu succes examenele la Şcoala Pedagogică şi mare bucurie am făcut părinţilor că am devenit învăţătoare aşa devreme. Aşadar, tatăl meu s-a grăbit să mă îndrepte spre profesia de pedagog, dar vezi cum se întîmplă, numai Dumnezeu ştia ce păcate mi-au revenit. Dar totul am învins, peste tot am cucerit. Tatăl meu bine zicea că eu am o mare tărie de caracter şi aşa am învins toate greuţile ce mi-au eşit în cale, nici nu-mi vine a crede cum am învins toate, fiind aşa mică şi firavă la prima vedere.

      Astăzi e 4 martie, ziua mea de naştere. Aşa arăt eu la 76 de ani. Par foarte fericită, nu mă plîng, am de toate, nu duc lipsă de nimic. Sînt înconjurată de buchete de flori. La vîrsta mea aşa înaintată am ajuns să locuiesc în Germania, am o locuinţă frumoasă, sînt mulţumită de starea mea fizică. Numai că moral sînt tristă şi amintirile veţii mele mă frămîntă tare. Se zice în popor: “Dacă ai copii, ai şi griji multe”. Astăzi privesc fotografiile din trecut şi iată şi o foaie îngălbenită de vremuri: “Tu doar eşti fiinţa, ce prin iubire şi la al iubirii soare, ai deşteptat în mine poetice simţiri, primeşte în depărtata Siberie aceste rînduri scrise cu sînge de iubire ş.a.m.d. Dar totul trece şi dispare, dispar în vîrtejuri de amintiri, lovindu-mă de furtuna vieţii, şi-mi picură o lacrimă fierbinte pe această albă foaie. Dar, ca durerea să mi-o împac, semnez cîteva rînduri ca să-mi aduc aminte de tine-ntotdeauna. Şi-am strîns gînduri după gînduri, şi-am scris mii şi mii de rînduri, cum stau pe aceste meleaguri străine, numărîndu-mi anii, şi tot conţinutul e un plîns.

      “O, cere-mi, Doamne, orice preţ, dar dă-mi o altă soartă,

      Căci tu izvorul vieţii eşti şi dătător de moarte,

      Părînd pe veci a răsări, din urmă moartea-i paşte

      Căci toţi se nasc spre a muri şi mor spre a se naşte.”

      Îmi zic aceste cuvinte ce se referă la toţi. Zicea poetul: “Cu perdelele lăsate şed la masa mea de brad, focul pîlpîie în sobă, iară eu pe gînduri cad”. Dar eu stau cu perdelele lăsate la computer, stau la masă şi m-apucă gînduri, gînduri cînd scriu aceste rînduri. Departe sînt de tine şi singură lîngă foc, petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. O, glasul amintirii rămîne în pururi. Treceau zilele, lunile, anii. Făceam tot ce era omeneşte posibil, dar durerea amintirilor îmi copleşi inima. Îmi acopăr ochii cu un braţ de parcă aş putea să le arunc din sufletul meu. Cu timpul s-au răcit sentimentele, regretele au rămas în trecut, semnificînd doar o nesfîrşită dimineaţă. Voi păstra întreg amorul şi norocul acestor foi în durerea vechii perderi, recitindu-mă din nou.