din Chişinău, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe sociale, mai tîrziu am trecut la Facultatea de Limbă şi Literatură Rusă la Institutul Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău.
Cu drag păstrez doar amintiri plăcute despre primii ani de şcoală. Eram ţintuiţi toată ziua în băncile incomode care ne deformau coloana vertebrală şi erau vopsite urît cu vopsea neagră. De fiecare dată întîlneam blînda şi draga noastră învăţătoare. Eram foarte nerăbdătoare, inima îmi bătea cu putere, dar, în acelaşi timp, eram foarte fericită cu ivirea ei în clasă. Arăta ca o zînă cu chip de înger, cu glas duios, cu ochii albaştri ca seninul cerului şi cu părul auriu ca spicele grîului. Noi, micuţii, eram ca puii de rîndunică răspîndiţi pe cer, dar ea cu blîndeţea şi drăgălăşia ei ne-a adunat într-un colectiv şi ea ne-a condus primii paşi spre lumină, cu mîna ei plăpîndă ne conducea condeiul din mîna noastră tremurîndă. Primii ani de şcoală sînt o perioadă a descoperirilor. Copiii au sete de a cunoaşte, de a înţelege şi învăţătorul îi înzestrează cu mijloace de a învăţa, de a dezvolta tot ce e dat de Dumnezeu. Da, primul dascăl e dator să dobîndească buna cunoaştere a capacităţii şi intereselor fiecărui elev. Acum citesc autobiografia scriitoarei engleze, Agatha Christie, şi mă mir cît de fericită i-a fost copilăria şi cîte lipsuri am avut eu în copilărie.
Cabinetul exemplar de limba rusa, scoala №25, Chisinau, 1982
Părinţii ei aveau mari posibilităţi să-şi aranjeze odrasla la diferite şcoli cu diferite niveluri: limbi străine, muzică, înot, călărie, desen, lecţii de dansuri, lecţii de bune maniere în societate, ş. a. În cele din urmă, dacă fiecărui copil i se oferă mediu potrivit, înconjurarea necesară şi profesorul poate creea o atmosferă plăcută spre întocmirea rapoartelor de activitate a elevilor. Ce să zic? Pe acele timpuri nu aveam nici caiete pe care să scriem, scriam lecţiile pe o plăcuţă de gresie înrămată cu un creion de gresie. Plăcuţa avea o suprafaţă de 25 cm patraţi şi de aceea mereu ştergeam ce scriam, fiindcă aveam puţin loc. Necazul cel mai mare era că, dacă scăpai plăcuţa jos, ea se spărgea şi trebuia să primeşti o pedeapsă. Pedeapsa era apanjată într-un colţ de clasă. Pentru o mică învinuire trebuia să stai în genunchi cu mîinile în sus pe grăunţe şi coji de nucă. Dar încă mai dureros era cînd, cu mîna ta, trebuia să aduci din curtea şcolii o vărguţă de liliac, cu ajutorul căruia învăţătorul îţi croia cîteva vărgi la palmă, pînă îţi ieşeau beşici şi atunci ţineai bine minte cum să te porţi la şcoală. Spre fericirea mea, m-a ferit Dumnezeu de aşa pedeapsă. Pe atunci pedeapsa de către învăţător era un lucru obişnuit şi de necondamnat. Părinţii dau voie învăţătorului să aplice aşa pedepse, vroind ca copiii să fie supuşi şi ascultători. Toţi desigur, îşi amintesc primii paşi de învăţătură, ei nu se şterg din memoria lor. Tot ţin minte: liniuţe, bastonaşe, băncile negre, mâzgălite, abecedarul cu poza celui întîi clopoţel. Memoria este un catalog. Chiar dacă nu-mi amintesc exact numele unui elev cu care mă întîlnesc pe stradă, dacă îmi spune în ce bancă a stat, imediat îmi amintesc numele, cu toate că acum, la vîrsta înaintată a mea, multe de toate uit. Aş vrea să mă auzi acolo în ceruri: “Ce cuvinte să-ţi spun, dragă învăţătoare, ce covor să-ţi aştern pe cărarea ursită de dor? Îţi aduc un curcubeu de crizanteme, revărsînd melodia de-a lungului drum pedagogic”.
“Ducînd povara anilor în spate, ne învăţai pe noi să facem carte
Şi pentru firul cel de păr cărunt, mă închin pînă la pămînt”.
Îmi este dureros fiecare 1 septembrie. E toamnă şi frunzele îşi dansează valsul înstrăinării, impunînd atmosfera de melancolie, văzînd că încă o generaşie este în trecere. Se macină timpul, adunînd imaginea anilor în istorie. Mai trece o toamnă şi încă una… “Dar lumina cuvîntului de tine semănat, aprinde mii de lumini pe pămîntul însetat. Seminţele vorbelor tale înţelepte încolţesc în credinţă şi speranţă, aduc iubire unde e ură, adevărul, unde e minciună, mîngîiere unde e durere.”
Pagina neagră în istoria poporului moldovenesc
La 22 iunie anul 1941 s-a început războiul pentru apărarea patriei cu Germania hitleristă.
Mare necaz s-a năpustit peste toată ţara. Zi de zi cădeau mii de bombe. Ţin bine minte cum toţi vecinii noştri se ascundeau de bombardament în beciul nostru, fiindcă era mare şi bine construit.
Satul nostru Caşcalia este aranjat între 2 dealuri. Şi iată că de peste un deal înaintau trupele germane, de peste altul – oştirile ruse şi cădeau bombele una după alta. În ziua aceea, spre înserate, în beciul nostru a întrat un ostaş sovietic, fugea şi el săracul de moarte, fugea de armata rusă, în felul acesta era trădător, fugea de armata germană ca duşman, era bine prins în capcană. Mama i-a dat o bucată de pîine şi i-a zis să stea cu noi în beci, dar el ne-a explicat că trebuie să plece, precum de îl găsesc pe el aici “Vă împuşcă pe toţi!” şi el a plecat. A doua zi l-am văzut călcat de un tanc rusesc. Femeile l-au bocit, acesta a fost primul cadavru al acestui ostaş fără nume şi l-au îngropat sub umbra unui nuc din grădină. In buzunar nu avea documente, ci numai o poezioară scrisă pe un colţ de ziar vechi: “Tovarăşul meu, tu ai căzut în lupta crîncenă cu duşmanul, Nu striga, nu plînge mereu, nu te ofta, tu nu eşti rănit, eşti mort. Ce să fac? Îţi scot ciobotele tale pentru o amintire fiindcă noi trebuie să înaintăm”. Multe cadavre ale ostaşilor de diferite naţionalităţi au rămas pe cîmpuri. În viile noastre zăceau multe cadavre umflate şi împuţite, neîngropate. Pe toţi îi aştepta cineva acasă. Era o jale extraordinară… Multe filme despre război am vizionat, dar ce am văzut eu pe câmpuri de război, numai în satul nostru, era imposibil de povestit, aceste evenimente s-au memorizat greu în mintea mea de copil. Mai tîrziu, cînd terminasem Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Sociale, eu organizam în şcoală cu copii diferite serate despre acele ore retrăite în timpul războilui. După ce s-a terminat războiul, ecoul lui încă continua. Aici-colea explodau minele şi bombele de pe cîmpul de luptă. Aceste terenuri trebuiau prelucrate şi astfel, zi de zi, se întîmplau nenorociri. Pe unele locuri special erau lăsate unele obiecte mici ca stilouri. Copiii se repezeau după ele, după aceste obiecte distrugătoare, şi explodau cu ele în mînă pe loc. Pe cîmpiile de la Vozoaca, aşa se zice unui mare teren de pămînt, se găseau cadavrele ostaşilolr de diferite naţionalităţi, pe suprafaţa pămîntului nu mai avea cine să îngroape atîtea cadavre. Aşa aceste trupuri au fost mîncate de viermi, cioare şi animale sălbatice pe cîmpuri.
Foametea din anii 1946—1950
Nu era deajuns că războiul a distrus totul, dar şi după acest război crîncen a fost o secetă extraordinară pe pămîntul nostru natal. Bîntuia o foamete, foametea ce aducea mii şi mii de cadavre. Oamenii se umflau butuc de foamete. Despre asta este oribil să-ţi aduci aminte. Noi copiii eram speriaţi şi mustraţi de părinţi să nu ieşim în stradă, că se auzea fel de fel de cazuri, că cine ieşea din casă era prins şi nu se întorcea. Oamenii, din mare disperare de moarte, se mîncau unii pe alţii. Mama lucra la o cantină la spitalul din sat. Ca să scape cei 2 copii de foame, pe Gică şi pe Nina, mama ascundea în sîn cîteva boabe de fasole sau porumb şi cumva a întreţinut pe cei 2 copii slăbiţi, lipiţi păjnîntului. Eu eram studentă la Şcoala Pedagogică şi nouă ne dau de amează o farfurie de balabură şi o bucăţică de pâine, totuşi statul avea grijă să nu moară studenţii de foame… Era foarte grozav să vezi cum mor oamenii de foame, căzînd pe unde ase nimerea în stradă sau în cîmp.
Ai fi auzit tu, cititorule, cum oamenii în acea desperare mîncau tot ce era posibil, se mîncau unul pe altul, dezgropau cadavrele morţilor şi le mîncau, era ceva incredibil. Da, voi, această generaţie, nici nu credeţi, dar noi am retrăit toate aceste