mai tăcuţi şi constanţi prieteni.
– Da, cărţile sînt cei mai accesibili şi înţelepţi consilieri şi cei mai răbdători profesori.
– Cum mai înfrunţi problemele vieţii singurel?
– Problemele aduc experienţa, iar experienţa aduce înţelepciunea.
Da, într-adevăr, înţelepciunea unui om bătrîn este şi o viaţă organizată. Inteligenţa unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să o suporte. Tatăl a fost capabil să se îngrijească, să se poarte cu consătenii, respectîndu-i, de a-şi lua pălăria din cap şi închinîndu-se pînă la pămînt. Aşa a fost pînă la 96 de ani.
– Ce să fac, nu mă plîng, doar viaţa se scurtează sau se lungeşte în funcţie de curajul persoanei respective.
Acelea au fost ultimile cuvinte ale unui om inteligent şi curajos. Glasul frumos de tenor şi l-a păstrat pînă la adînci bătrîneţi. Mereu îşi cînta cîntecul preferat: “Bătrîneţe, haine grele, ce n-aş da să scap de ele, trec zilele trec şi eu, îmbătrînesc şi-mi pare rău”. În viaţa lui el n-a gustat nici o pilulă pentru careva boală şi nici nu a suferit de boli. Cînd fuma, îl mai auzeai tuşind, după ce a lăsat fumatul, era totdeauna sănătos. În ultimii ani nu mai putea să cînte la vioară, îi tremurau degetele şi era cam trist. La 96 de ani el nu uita lucrurile, creierul lui era mereu antrenat.
– Dragostea către oameni este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.
– Dar sînt oameni diferiţi.
– Dar să ştii, fiica mea, chiar şi printre ghimpi se nasc trandafiri. Pentru dragostea unui trandafir, trebuie să suporţi spinii. Mintea omului nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie aprins.
Tatăl meu a avut o viaţă zbuciumată, conţinutul căreia cuprinde o ironie amară. Soarta l-a zdruncinat şi împins în multe locuri, alergînd după speranţe irealizabile. Şi acum, privind pietrele funerare de pe mormînt îmi fac grele impresii despre ei, părinţii noştri, Ion şi Mărioara. Aici se reîntorc amintirile despre ei, ce mi le-au făurit în mintea mea. Gîndurile mă izbesc spre acea zi, zi de Paştele Blăjinilor. Mi se zbate inima de cele mai puternice impresii ale unei zile triste şi reci de toamnă, cu noroi, abia se mişca automobilul în care î1 petreceam pe tatăl meu pe ultima cale. Eu cu sora mea, Nina, stam lîngă sicriul din maşină, dar fratele Gică cu cumnata mea, Lora, conduceau funeraliile spre ţintirimul din dealul Caşcaliei. Trecînd pe lîngă fosta casă părintească din drum spre ţintirim, cortegiul s-a oprit, şi tatăl meu trebuia să-şi ia rămas bun de la acel pămînt sfînt, stropit de sudoarea şi lacrimile sale. Aici se înălţa o casă frumoasă construită de medicul veterinar, un om străin venit din alte părţi. Doamne, ce timp mai era… Şi de ce omul nostru, consăteanul nostru, nu a luat seamă ce face, nu le-au mai întors casa părintească. A izbucnit un bocet parcă venit de sub pămînt, un bocet cu adînci suspine. Pe locul acesta, tatăl îşi găsise oprirea şi frămîntarea, aici şi-a depus ultimele forţe, de aici şi-a lăsat baştina, de aici a fost deportată familia noastră în Siberia. Salcîmul din poartă rămăsese zdrobit de ani parcă îşi lăsase ramurile lui aplecate spre pămînt şi el îşi luase ultimul rămas bun de la acel ce l-a sădit, de la fostul stăpîn de casă. Aici unde îşi construise casa, aici unde depusese ultimele forţe omeneşti împreună cu Mărioara pe care şi-o alesese de soţie şi cu care trăise un car de ani împreună. Aici e locul udat cu lacrimi de jale, aici din acel cuib strămutat şi dus în fundul Siberiei. El, român de origine, cu mulţi ani în urmă trecuse peste Prut cu diploma de pedagog în buzunar şi cu scumpa lui vioară cu care îşi cînta “Ciocîrlia”, iubita lui melodie. Aici unde îşi găsise destinul familial, aici unde a fost primit ca ginere de către deadea Timofei Ţîbîrnă, aici unde îşi găsise şcoala iubită cu copiii caşcalienilor, aici unde înfrumuseţase pămîntul cu pomi fructiferi. Dar nu i-a fost dat de la Dumnezeu, probabil, ca de aici să plece în ultimul drum. El a trecut prin multe stingherii ale soartei şi împrejurări dureroase. Clipa cea de pe urmă era prea izbitoare pentru a te apăra de suspinul şi bocetele consătenilor şi a neamurilor care îl petreceau spre ultimul loc de odihnire. E un lucru groaznic să fii chinuit de acea conştienţă, de acea nelinişte sufletească tainică a cugetului chinuit de o apăsare grea a sufletului. Mi se părea că pămîntul se desface în două, mi se părea că el, tatăl, se va scula din sicriu să-şi spună ultimul cuvînt ce nu a dovedit să-l spună cuiva şi să-şi vadă pentru ultima dată locul său udat cu lacrimi. Dar glasul bocitor al Saşei lui Alexei, adică a cumnatei mele, tot mai asurzitor răsuna în vale: “Străinelul nostru, străinel”. Vezi că el a fost totdeauna străin pe acest plai moldovean. Dacă e adevărat că părul uneori ţi se face ˝măciucă˝ în cap de chin şi durere, apoi aşa mă simţeam eu, foarte mişcată de bocetele ce răsunau în gloata de oameni ce petreceau răposatul pe ultimul drum. Maşina de-abia se mişca, de-abia tîrîiau picioarele prin noroi oamenii care înaintau încet spre ţintirim. Îndată ce se lăsă mantia neagră a acestei zile cenuşii, mi se părea că fiecare bolovan striga: “Scoală-te şi te uită ce ai lăsat în urmă!” Ceaţa se îngroşase şi mai tare cînd procesul funerar a ajuns la uşa cimitirului. Cîndva, el, Modiga Ion, a fost ales de consăteni să organizeze ordine la cimitir, să construiască un nou gard, şi această poartă a cimitirului a fost construită de el şi acum s-a deschis larg pentru a-1 primi aici. Rămăsesem cu picioarele amorţite, auzind sunetul puternic al clopotelor bisericii din sat. Înfăţişarea noastră fu mişcătoare pentru inimile miloase ale oamenilor, care ne strîngeau mîinile zicînd: “Dumnezeu să-l ierte că bun om a mai fost”. Suferinţele mele exterioare nu însemnau nimic faţă de ceea ce se petrecea în sufletul meu, nu mai auzeau ce zice preotul, numai cuvîntul ˝Amin˝.
Sora mea, cu 10 ani mai mică, creştea o fată blajină, cu ochii mici care se închideau ruşinaţi la fiecare cuvînt mai tare rostit de tatăl meu, cu umerii obrajilor bucălaţi. Avea gura ca o cireaşă, mică, roşie şi cărnoasă, ca la Ţîbîrneni, şi umezită tot timpul şi ea trecea cu limba peste buze necontenit ca şi cum s-ar fi lins de ceva gustos, întărind aerul ei cuminte, copilăresc şi nevinovat, rostind poezia de Crăciun “Moş Crăciun cu plete dalbe a sosit de prin nămeţi”. Şi aşa se ţinea de gîtul mamei, cu ochii în lacrimi fericiţi, în lumina plăpîndă a lumînărilor din jurul Bradului de Crăciun. Moş Crăciun cu plete dalbe, venind din poveşti, îi aducea dulciuri cu scorţişoară şi zahar vanilat, cu un glas de copil ruşinos, glas venit de departe, duios şi subţire, şi ea începea să plîngă fericită cu lacrimi mici ca boabele de cristal alunecînd pe obrajii ei bucălaţi. Clipea des cu pleoapele ei ca un spic de grîu şi îşi umezea buzele. Numai ce o vedeai jucînd în jurul bradului de Crăciun după melodia din vioară a tatălui meu. Acum are o familie frumoasă, cu o fată simpatică, Lena, şi un fecioraş, Olejca. El a devenit muzicant ca şi tatăl său, Nicolai. Nina este o mare gospodină, ştie a coace diferite plăcinte şi dulciuri, este o mamă duioasă. Acum ne întîlnim foarte rar, ba chiar, după 7 ani de zile trăiţi în Germania, ne-am întîlnit pentru prima oară, ne-am plîns şi ne-am îmbrăţişat. Ea ne-a întîlnit la Odessa cu maşina lui Alexandru, feciorul lui Gică. Atunci cînd Gică şi cu Nina erau încă mici, mă rog, eu eram educatearea lor, aveam grijă de ei cînd mama era plecată la cîmp. Şi eu tot încă nu prea mare fiind, îmi îndeplineam funcţia de educatoare destul de cuviincios, fiindcă mama nu avea alt ajutor, nu existau pe atunci grădiniţe de copii. Uneori ne mai lăsa pe la bunica Mărioara, ea trăia sus în deal pe o ulicioară cu salcîmi. La bunica era cel mai bine, nu mai aveam eu atîta grijă de cei mici. Îmi aduc aminte de linguri de lemn, opaiţe şi ulcioare de lut şi tot tacîmul bucătăriei ţărăneşti, iar sufrageria era o tindă cu un cuptor de copt pîine, laviţe de lemn, cu păritare, la mijloc de casă o măsuţă rotundă, cioplită din lemn cu patru picioare, o găleţuică tot din lemn meşterită pentru apă şi