cînd intru în sala de biliard te caut cu privirea, iar dacă te găsesc joc biliard cu mai multă satisfacție, și mă bucur să prind zâmbetul tău când treci pe lângă mine.
Eu:
– Mulțumesc! Voi purta cu plăcere acest inel deoareca sunt eliberată de promisiunea data în glumă. Mă bucur că pe lume mai egzistă oameni buni la inimă și eu îi întâlnesc pe drumul vieții mele.
Încep istoria din ziua nașterii s-au din momentul în care am ajuns la Sanct-Peterburg?
Andrei:
– Ași vrea să cunosc întreaga istorie cu amănunturi din copilărie și până în prezent!
Eu:
– Bine!
Am început a lupta după locul sub soare încă din burta mamei. Atunci când mama a aflet că cel de la care așteaptă copil este căsători și are o fetiță de patru ani pe nume Taisia, a hotărît că nu va naște și nu va distruge familia. Ce numai nu a încercat mama, pastile a băut, în lac s-a arunrat și tata chiar ia dat bani să meargă la medic pentru a întrerupe sarcina. Însă eu luptam, nimic nu mă putea opri de la această luptă, iar când s-a pornit la medic pe drum i-au furat banii și încă o sumă necesară ei nu mai aveau. Mămica mi-a povestit acest lucru cînd eu aveam 16 ani, plângea și își cerea scuze. Cum puteam eu avea așa gânduri, tu crești atît de bună, veselă și deșteaptă. Tăticul mi-a povestit cînd aveam 36 de ani în anul 2018, cînd eu am fost în ospeție în Moldova împreună cu fiica Nadiușca, de 6 ani. Începuse așa de parcă avea o povară atât de grea că nu o mai poate duce. Eu mă gândeam oare ce secret atât de greu și tainic îl chinuie că nu mai poate trăi cu el. Și la fel ca mămica a început ași cere irtare și scuze, că este o canalie deoarece i-a det mămicăi bani pentru a intrerupe sarcina:
Tăticu:
– Dar iată ce fată ai crescut, mă mîndresc cu tine, singură îți atingi scopurile propuse, și studii superioare ai făcut, și o fiică bine educată ai, și pe noi nu ne uiți, deși eu nu merit iubirea și ajutorul tău! Nu ți-am ajutat, nu te-am susținut, iar tu toți anii îmi scrii scrisori, mă bucuri și în același timp prin faptele tale bune mă faci să roșesc și să-mi simt vina și mai mult.
Ne cătând la tot ce se petrecea în jurul meu, eu m-am născut pe 18 februarie 1982 la 15:20 de 3 kg. și 200g. Aveam părul roșcat și ochii albațtri, în spitalul de maternitate numărul 1 din Chișinău, Republica Moldova. Era o zi frumoasă de iarnă, fulgii de zăpadă mari se așterneau frumos ca un covor cât puteai privi cu ochii, după povestirile mamei. Da, mare dorință aveam eu să vin pe acest pămînt. Însă gândurile rele nu au lăsat-o pe mama, și a hotărât că cum va rămâne singură în secție va sări de la etajul al cincilea împreună cu mine, deoarece nu este căsătorită, nu are familie, tăticu în acel moment era plecat cu soția și fiica la nordul Republicii în raionul Soroca la botezul verișorului meu Serghei. În momentul în care mămica era deja gata să facă pasul în secția a intrat sora medicală și a oprit-o pe mamica, și după aceasta întotdeauna era cineva alături. Veneau s-o viziteze pe mămica și sora ei Elena, și fratele Iacob, iar într-o zi a veni bunica. Bunica a vorbit foarte sever cu mămica, că nu se poate să ai copii decă nu ești căsătorită, că îi face de rușine pe părinții săi. Bunica și ea avea gînduri rele, de genul mai bine să murim toți decît să tragem așa rușine, și avea în geantă nu cuțit. Însă după ce i-a zis mamei tot ce avea pe inimă sa făcut mai blîndă și i-a zis mamei decă nu are unde merge și nu se vor căsători atunci poate veni acasă și părinții o vor ajuta. Tăticul într-o zi i-a transmis mămicăi o scrisoare în care întreba cum se simte ea și cum acolo Lidia, din care mămica a înțeles că mă vor numi Lidia. Și așa și m-au înscris mai târziu în certificatul de naștere. Tăticul a zis că m-a numit așa în onoearea mătușei sale cu nume identic, Ruban Lidia, care locuia într-un sat cu părinții liu și la ajutat tot timpil, și o iubea mult.
Tătiul și-a îndeplinit promisiunea, a vorbit cu Tatiana Rogozina de la Teatrul Republican de Păpuși “Licurici”, unde lucra și el păpușar, și împreună cu mămica și cu mine au trăit o perioadă la ea. Peste puțin timp au mers să locuiască la părinții lui tăticu la nordul Moldovei. Părinții mămicăi și tăticului le-au cumpărat o casă în același sat. Pe 5 august 1983 sa născut fățiorul meu Grigorii Alecsandrovici Ruban. Eu eram deja mare (aveam un an și șase luni) și o ajutam pe mamica să legene căruciorul, și vorbeam cum puteam cu frățiorul ca să nu plângă, uneori adormeam înainte să-l liniștesc, iar mămica cînd intra în odaie vedea că eu dorm și nu mai legăn căruciorul.
Eu cu tăticu, Ruban Alecsandru
Eu cu mămica, Ruban Vasilida
Anii treceau, noi creșteam, mămicăi îi era greu, lucra în câteva locuri ca să ne hrănească. Tăticul și el lucra însă adesea își permitea să folosească alcool, așa că mămicăi nui rămânea alceva de făcut decât să hrănească familia. Iar când eu aveam șase ani, pe 13 aprilie a anului 1988, mămica a născut-o pe surioara noastră. Eu vroiam s-o numuim Marcele, și ziceam că nu mă voi juca și nu o voi iubi dacă îi vor da alt nume. Și desigur m-am înfârnat cînd am aflat că i-au det numele Cristina. Necătînd la acest fapt eu o iubeam și oiubesc mult pe surioara mea, toată copilăria o numeam păpușica mea și acum se întâmplă. Tăiticul odată cu nașterea surioarei a încercat să se lase de obiceiurile rele, însă nu a rezistat mult, și a început din nou. Ne era foarte greu, se întîmpla să nu avem o fărîmitură de pîine în casă. Ne ajutau părinții mămicăi și a lui tăticu. Mătușa Lida, în cinstea căreea tăticu m-a numit, ne-a dăruit o căpriță, părinții lui tăticu ne-au dăruit un purceluș, mai târziu și o vacă, bunica Vasilida, mama mămicăi, ne aducea de fiecere dată ceva necesar pentru casă, plapume, perne, cearșafuri. Noi ieram copii ascultători și îi respectam șii iubeam mult pe buneii noștri. Iar pe mine bunica Vasilida tot vroia să mă ia cu traiul la ei cu bunelul ca să-și rascumpere gîndurile rele față de Dumnezeu. Bunica mă iubea mult, eu îi scrieam scrisori, trimeteam felicitări, cînd veneam în ospeție mi le arăta pe toate păstrate, eu când veneam vara la bunei mergeam la mănăstirea din sat și cîntam în horul bisericesc. Bunica întotdeauna îmi cumpăra cerceii cere îi doream și-mi cumpăra bilete ca să merg cu autobuzul în călătorie la Romănia. Așteptam cu nerăbdare fiecare vară ca să merg la bunei la Orhei și nu vroiam să plec toamna de la ei. Deși îmi era dor de mămica și se întâmpla să stau lîngă telefonul fics de-a lungul serii în așteptarea unui apel telefonic de la mămica ca să-i aud vocea. Vara la bunica nu aveam nici o grijă, iar acasă, vai, vai, vai! Trebuia să hrănim cu Grișa și animalele, și păsările, să avem grijă de grădină, iarna focul în sobă, și note bune între timp de la școală să aducem, trebuia să-i ajutăm mămicăi și tăticului în toate. Note bune eu mă stăruiam să primesc deoarece visam să merg cînd voi crește mare la Chișinău la Universitate.
În copilări îmi plăcea să scriu poezii, tăticul meu de fiecare dată mă critica, și nici mu mă susținea când eu spuneam în voce că visez să fac studii la Chișinău. De fircare dată zicea că trebuie să pasc vitele, avem mult de lucru aici la sat, iar eu nu încetam să tind la împlinirea visului.
Deseori nu aveam cu ce face focul în sobă, și se întâmpla să merghem cu mămica să strânghem măcar pentru cîteva zile lemne s-au bețe de la floatea soarelui. Și le aduceam acasă pe un suport cu petru roți. Tăticul în aceste momente dorrmea intr-o stare fizică foarte rea după mult alcool, ne era frică ca cumva întâmplător să-l tezim, să nu înceapă a striga s-au încă mai rău să o gelozeze pe mămica făfă cauză. Și la noi începea a stirga că totul este făcut greșit, nu așa am hrănit vitele și în genere