se scrie și domnul Lee știa asta.
“Mud!” o strigă pe numele de alint pe care i-l dăduse primul născut pe când nu putea să pronunțe corect “mama”. “Mud, ești acolo? ”
“Da, sunt în spatele casei.”
Lee o așteptă câteva momente să vină de la toaletă, dar era atât de cald și așa o nădușeală înăuntru, încât ieși în curte și se așeză la masa mare a familiei umbrită de acoperișul cu iarbă unde mâncau cu toții sau își petreceau împreună timpul liber.
Adevăratul nume al doamnei Lee era Wan, și, deși soțul o alinta Mud de când cel mai mare dintre copii o striga așa, nimeni altcineva nu i se adresa pe numele acesta. Wan provenea din satul Baan Noi, ca și Lee de altfel. Familia ei nu cunoscuse altă viață, pe când cea a domnului Lee venise din China cu două generații în urmă, deși orașul respectiv nu era atât de îndepărtat pe cât s-ar crede.
Ea era tipul obișnuit de femeie a locului. În zilele ei, fusese o fată foarte frumușică, dar fetele nu aveau prea multe oportunități pe atunci, nici nu erau încurajate să fie ambițioase, nu că lucrurile s-ar fi schimbat prea mult pentru fiica ei, chiar douăzeci de ani mai târziu.
Doamna Lee s-a mulțumit să-și caute un soț la ieșirea de pe băncile școlii, așa că atunci când Heng Lee i-a cerut mâna și le-a arătat părinților ei banii din cont, ea a fost încredințată că a găsit o partidă bună, ca orice altă partidă pe care ar fi putut-o găsi în sat. Chiar nu a avut nici cea mai mică intenție să se aventureze departe de prietenii și cunoștințele ei într-un oraș mare doar ca să-și îmbunătățească șansele.
Ajunsese să-l iubească pe Heng în felul ei, deși pasiunea se stinsese de mult din scurta ei viață amoroasă și acum era mai degrabă partener de afaceri decât nevastă, dedicată fiind supraviețuirii lor și a copiilor lor.
Wan nu căutase niciodată un iubit, deși mai fusese cerută de nevastă și înainte și după căsătoria lor. La momentul respectiv fusese furioasă, dar acum își amintea de momentele acelea cu un fel de duioșie. Lee a fost primul și singurul, iar acum, categoric și ultimul, și ea nu avea niciun regret.
Singurul ei vis era să-și vadă nepoții mari, deși nu-și dorea ca proprii copii să se căsătorească prea timpuriu, mai ales fiica ei, așa cum a făcut ea. Știa că vor avea copii așa cum știa că albul e alb și negrul e negru, pentru că ăsta era singurul mod în care puteau să-și asigure siguranța financiară la bătrânețe, si să ducă mai departe numele.
Doamnei Lee îi păsa de familie, statut și onoare, dar nu-și dorea mai multe lucruri materiale decât cele pe care deja le avea. Se descurcase fără atâta timp încât nu mai aveau nicio importanță pentru ea.
Avea deja un telefon mobil și un televizor, dar semnalul era atât de slab încât nu putea face altceva decât să stea și să aștepte ca guvernul să modernizeze rețeaua, lucru ce avea să se întâmple într-o bună zi cât de curând. Nu-și dorea o mașină pentru că nu voia să se ducă nicăieri, plus că drumurile erau foarte proaste. Oricum, nu era doar asta, cei de vârsta și statutul ei au considerat o mașină atât de greu de obținut atât de mult timp, încât au încetat să-și mai dorească una cu decenii în urmă. Cu alte cuvinte, era mulțumită cu o bicicletă și o motocicletă veche ce constituiau flota mobilă a familiei.
Nici domnul Lee nu era avid după aur sau haine scumpe, realitatea de zi cu zi precum creșterea a doi copii din venitul de fermier gonise și ultima dorință de genul ăsta cu mult timp în urmă. Cu toate astea, doamna Lee era o femeie fericită care-și iubea familia și care se resemnase să rămână așa și în locul acela până când Budha o va chema înapoi acasă.
Domnul Lee privi cum nevasta-sa se îndreptă spre el, ea își aranjă ceva pe sub sarong, dar din exterior ceva nu părea în regulă, însă el nu ar fi îndrăznit să întrebe. Doamna Lee se așeză la capătul mesei și își aruncă picioarele într-o parte întocmai ca o sirenă pe stâncă.
“Ce răspuns ți-a dat zgripțuroaica? ”
“Hai, Mud nu fi așa, că nu-i chiar așa de rea! Bine, voi două nu v-ați suportat niciodată, dar asta se întâmplă, nu-i așa? Nu a spus niciodată vreun cuvânt rău despre tine, chiar nici treizeci de minute nu au trecut când mă întreba despre sănătatea ta și… a copiilor ”
“Ești atât de fraier câteodată, Heng. Ea vorbește frumos cu mine și despre mine când are cine să o audă, dar cum rămânem singure mă tratează ca pe un gunoi de fiecare dată. Mă urăște, dar e suficient de prefăcută ca să nu te lase să vezi asta, pentru că știe că îmi vei lua partea. Voi bărbații vă credeți foarte înțelepți, dar nu sunteți în stare să înțelegeți ce se întâmplă sub nasul vostru. Ea m-a acuzat de tot soiul de lucruri de-a lungul anilor, cum că nu țin casa curată, că nu-mi spăl copiii, odată chiar mi-a zis că mâncarea mea miroase a rahat de capră…
Nu ai aflat nici jumătate din ce zice, dar tu nu mă crezi, nu-i așa, propria ta nevastă? Da, poți zâmbi, dar nu a fost amuzant deloc pentru mine în ultimii treizeci de ani, dă-mi voie să-ți spun. Oricum, ce ți-a spus? ”
“Nu prea multe, doar m-a consultat, știi tu, ca de obicei. Urinează pe mușchi de pământ, scuipă pe piatră și pe urmă las-o să te scuipe cu alcool din gura ei știrbă. Mă cutremur și acum când mă gândesc. A spus că îmi trimite vorbă mâine când va ști ce am.
Unde sunt copii? Nu ar fi trebuit să fie aici, să ia parte la discuție?”
“Nu, nu cred că ar trebui. La urma urmei nu știm nimic clar deocamdată. Sau ai alte idei?”
“Nu, nu am. Mă gândeam că poate un masaj făcut de chinezoaica tânără m-ar ajuta, dacă o rog să-l facă ușor. A învățat masajul în nordul Tailandei și poate fi brutală câteodată… spun ei. Știi mai ales cu părțile mele sensibile. Poate vor beneficia în urma unui masaj mai blând… ce zici, draga mea? ”
“Da, știu ce vrei sa zici prin masaj gentil. Dar dacă-i pe așa, de ce nu-l rogi pe unchiul tău să te maseze? La ce-ți trebuie o fată tânără?”
“Știi foarte bine de ce, nu-mi place când mă ating mâinile unui bărbat. Ți-am mai explicat o dată, dar e în regulă, dacă te deranjează nu o să fac masaj.”
“Uite, nu zic că nu te poți duce! Ceruri, eu nu aș putea să te opresc dacă tu chiar ai vrea să te duci! Dar așa cum spuneai chiar tu, ei zic că ea e un pic mai dură, și ar putea să facă mai mult rău decât bine. Cred că ar fi mai înțelept să nu te duci până nu ai vești de la mătușa ta, atât.”
“Da, probabil că ai dreptate. Tot n-ai spus unde sunt copiii.”
“Nu sunt sigură, credeam că s-au întors până acum… Au plecat să vadă de o petrecere de ziua cuiva în weekend sau cam așa ceva.”
Familia Lee avea doi copii, câte unul din fiecare, și se considerau foarte norocoși să-i aibă, pentru că se chinuiseră să facă un copil timp de zece ani înainte să aibă băiatul. Copiii aveau douăzeci și, respectiv, șaisprezece ani acum, așa că domnul și doamna Lee își luaseră demult gândul de a mai avea și alții.
De altfel nici de încercat nu mai încercaseră de mult timp.
Copiii erau buni, respectuoși și ascultători și își făceau părinții să fie mândrii de ei, ori cel puțin așa știau părinții lor pentru că erau ca orice alți copiii: nouăzeci la sută cuminți, dar puteau să facă și năzbâtii și aveau gânduri secrete cu care părinții lor nu ar fi fost de acord.
Domnișorul Lee, Den, sau tânărul Lee, abia împlinise douăzeci de ani și terminase școala de aproape doi ani. El, ca și sora sa de altfel, a avut o copilărie fericită, dar începuse să-l neliniștească