Gerhardt, spunându-i ce aflase de la Gabriella. Herman a tras cu cu urechea. În primul rând, era curios. În al doilea rând, fata care îi spunea «logodnic» îi atingea câteva coarde în suflet, făcându-l să vrea să înțeleagă situația. Herman nu cunoștea nicio altă modalitate de a obține informații, așa că s-a ascuns în spatele canapelei pentru a asculta conversația părinților săi – lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată.
– Sindromul Ehlers-Danlos 6 . Repetă bărbatul după soția sa, gânditor. Și sindromul durerii de mare intensitate, pentru că ea făcea totul în ciuda durerii. Trebuie să ne dăm seama cum să o ameliorăm.
– Cea mai simplă soluție este să vă întrebați colegii, zâmbește soția sa.
Elsa putea vedea atât durerea Gabriellei, cât și «întârzierea» vârstei ei 7 , care indica o viață foarte dificilă pentru copil, dar avea încredere în soțul ei. Foștii gardieni sadici fuseseră deja tratați de către poliție și psihiatri. De asemenea, poliția a vizitat școala fetei și a găsit numeroase nereguli.
Herman nu mai suporta.
– Tată, când Rie dă din cap, intră în sincopă 8 , a comentat băiatul.
– Da, ar trebui să ne uităm la gât, dădu din cap Gerhardt și îi făcu semn fiului său să vină. Ce părere ai despre a deveni «logodnic»?
– Chiar are nevoie, tată, a răspuns Herman cu seriozitate. Și este imposibil să nu o iubești pe Gabriella. Las-o să mă numească soțul ei atâta timp cât va trăi.
Era atâta tandrețe în această frază încât Elsa și-a privit cu atenție fiul și a zâmbit din nou.
– Atunci voi studia literatura de specialitate și îmi voi întreba colegii, a decis Dr. Stiller. Până când ne vom da seama cum să ameliorăm starea Gabriellei, o vom trata ca pe un copil de cinci ani – cu cea mai mare tandrețe și grijă. De asemenea, va trebui să luăm o decizie în privința oxigenului… Dimineață, o vom duce pe fetiță la spital și îl vom căuta.
– Important este că nu se gândească la trădare, a spus femeia cu voce joasă. Ea se gândește deja că nu va trăi mult timp…
* * *
M-am trezit din nou în spital. De unde am știut? După mirosul și scârțâitul de lângă mine. Am crezut că sunt moartă din nou… M-am întrebat dacă mai sunt Frau Schmidt sau dacă mă cheamă altfel acum. Când am deschis ochii, l-am văzut pe Herman. Stătea lângă mine și mă mângâia pe cap. Deci nu-mi fuseseră luate fotografiile. Acest lucru m-a făcut să simt o anumită căldură. «Logodnicul» meu a observat că aveam ochii deschiși, așa că s-a aplecat și m-a sărutat cât de tare a putut cu masca pe față.
– Ne-ai tras o sperietură zdravănă astăzi, pisicuțo, a spus Herman, foarte afectuos, de altfel. Acum mă duc să-l chem pe tata și apoi mergem acasă, da?
– Da, am șoptit, apucându-l de mână. Pot… să te am alături de mine?
Poate că el nu voia să rămână și eu îl forțam să rămână? Dar aveam atâta nevoie de el încât nu existau cuvinte pentru a descrie asta!
– Bineînțeles că voi fi alături de tine, pentru că ești logodnica mea.
A spus-o ca și cum ar fi fost reală, nu falsă. M-a făcut să-mi vină să plâng din nou.
– Te iubesc, am spus.
«Logodnicul» doar a zâmbit și a spus că totul va fi bine. L-am crezut pentru că era Herman.
Puțin mai târziu, mi-au supt sângele, apoi m-au hrănit și au început să mă ducă la radiografii și să mă pună într-un inel atât de mare încât era zgomotos și înfricoșător. În mod ciudat, m-am simțit ca și cum aș fi devenit foarte mică. Am sperat că va trece, chiar dacă nu voiam să treacă. Tata a adus un colier special, mi l-a pus la gât și mi-a spus să nu-l dau jos, altfel va fi foarte grav. Am decis să fiu ascultătoare. Așa că i-am spus tatei că sunt ascultătoare, chiar dacă acum nu puteam să dau din cap. Dar era mai ușor să respir, chiar și atunci când îmi scoteau masca pentru a mă hrăni. Herman m-a hrănit pentru că eram pisicuța lui, a spus-o chiar el. Era atât de cald să fii al altcuiva…
După aceea am plecat acasă. Herman a spus că acum vom dormi împreună pentru că suntem mire și mireasă, dar am înțeles de ce. Dacă îngrijitorii loveau tare, puteau să apară coșmaruri noaptea, iar să te trezești în spital în fiecare zi ar fi fost rău pentru oricine. Și nu voiam ca mama și tata să se plictisească… Și nu voiam ca Herman să se plictisească… Pentru că probabil nu m-aș fi descurcat fără el. Trecuse atât de puțin timp și deja îmi devenise mai drag decât orice altceva. De ce e așa? Nu știam…
– Ei bine, pisicuțo, lasă-mă să te ajut.
Logodnicul meu probabil că nu se mai prefăcea, dar aș fi crezut pur și simplu pentru că trebuie să crezi în ceva – este foarte afectuos, iar eu nu sunt timidă în preajma lui, nu am de ce să fiu timidă.
– Ești minunat, i-am spus, iar el m-a sărutat pe burtică pentru că Herman îmi punea scutecul. Eram în drum spre casă. Nu ești deloc scârbit?
Конец ознакомительного фрагмента.
Текст предоставлен ООО «Литрес».
Прочитайте эту книгу целиком, купив полную легальную версию на Литрес.
Безопасно оплатить книгу можно банковской картой Visa, MasterCard, Maestro, со счета мобильного телефона, с платежного терминала, в салоне МТС или Связной, через PayPal, WebMoney, Яндекс.Деньги, QIWI Кошелек, бонусными картами или другим удобным Вам способом.